• Astăzi, 17.12.2017
  • Educație în Mureș
  • Vederi în Mureș
  • în Mureș
  • Revista Tuș
  • Republic Production
  • AMPER - Asociația pentru Minți Pertinente
  • POL - Partidul Oamenilor Liberi

Oameni cu câini, de Simona Cratel

14-07-2016 - |

Venise de pe o alee perpendiculară direct spre ea şi începuse imediat să-şi exprime încântarea. Pincher-ul său pitic îşi găsise astfel partener de joacă pe măsura sa. Majoritatea câinilor de pe aici sînt foarte mari şi joaca nu merge bine, spune el. Sigur, mereu se leagă prietenii spontane sau vrăjmăşii mute între posesorii de câini. Uneori prieteniile durează ani de zile, prietenii între oameni care nici măcar nu-şi cunosc numele. "Stăpâna lui Hamlet", a lui Coco, a Kirei, şi cu toate acestea îşi zâmbesc, îşi fac cu mâna din capul străzii sau se ocolesc de la distanţă de parcă şi-au adus afronturi care nu mai pot fi şterse.Azi conversaţia se leagă uşor între noile cunoştinţe.

El îi propune să meargă o bucată de drum împreună, să nu stea aşa, la marginea câmpului. Ea poartă un tricou roz cu tăietura gâtului în "v", blugi bleumarin şi o haină kaki uşoară de vară, cu mânecile terminându-se bufant în elastic lat, ceea ce-i accentuează încheieturile subţiri. El e în tricou şi bermude. Ajung la prima intersecţie. Drumuri de pământ, denivelate, prăfuite, uscate, crăpate. Îi întinde mâna, îl cheamă Benny. Ea îl priveşte mirată. Ar fi trebuit să rămână "stăpânul lui Amy". Nu ştie asta? Îşi lasă mâna moale în mâna ei, are pielea fină în palmă, ca a cuiva care nu munceşte cu mâinile. Student, gândeşte ea. Student la ceva. Poate elev. Zice că în două zile se mută la ea în oraş dintr-un oraş vecin şi că a venit să facă nişte măsurători. Apartament mai mare, mai ieftin. Impozitul pe câine la jumătate. Rămân mai mulţi bani pentru mâncare, pentru noi, zice. Vocea îi este mieroasă, alunecătoare. Ea nu întreabă care "noi", dar gândeşte că probabil el şi părinţii. El şi părinţii se mută într-un apartament mai mare. Sau poate prietena. El şi prietena se mută într-un apartament mai mare, rectifică la ea în minte.

 Să mergem mai departe, o invită. Întinde mâna spre pădure. Merg. Căţelele se hârjonesc în jurul lor. Traversează câmpurile una în urma celeilalte în goană, trec prin grâu şi porumb, saltă peste lanuri ca nişte capre. Le privesc amuzaţi. Sunt singuri, nici ţipenie în jur, iar el o conduce din ce în ce mai departe, mai spre pădure. Pădurea se ridică neagră în faţa lor, nu departe. O pată întunecată, umedă. Uneori vin cerbi şi căprioare să pască la margine, dar nu azi. Nici o adiere de vânt în acea zi.Pasul ei devine din ce în ce mai ezitant şi mai încordat. Au ajuns prea departe în sălbăticie. El are o pereche de mâini mari, proporţionale cu corpul. Îi priveşte muşchii puternici ai gambelor când ajunge în spatele lui pentru o clipă.

Ea nu îi spune ce vârstă are, nu îi spune că are copii, că e măritată. El nu întreabă. Vorbeşte mai departe, cântărindu-şi cuvintele. Vorbeşte despre lucruri pragmatice. Costuri. Bani. Viaţă. Adrese.Merg totuşi mai departe pe cărare, ea se crispează şi nu îndrăzneşte să rostească mai mult de un cuvânt din când în când, dar nu spune NU, VREAU ÎNAPOI. Nu ştie cum. Când îi arată cu degetul unde locuieşte ea, nişte case pitice la orizont - pe blocul înalt din faţa clădirii în care locuieşte creşte un copac - SE APROPIE nepermis de mult de ea, aproape că o atinge dintr-o parte. Aproape că-i atinge umărul, braţul şi coapsa cu corpul lui. Nici un străin nu s-a mai apropiat atât de mult de ea, intrând în felul acesta hoţeşte în spaţiul ei personal. Trage aer în nări încercând să îşi dea seama ce miros ar putea gândi acel bărbat că are. Dar nu simte decât mirosul de detergent al hainelor. Nu se mai defineşte de mult ca femeie. Îl simte rămânând în continuare acolo, prea aproape, iar asta o îngheaţă. Nu-i intră în joc. E stană de piatră. Nici nu se îndepărtează ca să nu îl irite.

Se întorc încet, iar ei îi revine inima la loc. Încetul cu încetul, îşi revine, redevine comunicativă, redevine vorbăreaţă, îşi recapătă buna-dispoziţie. Când ajung din nou la stradă, el îi întinde mâna spunându-i că de-abia aşteaptă să locuiască acolo şi că se vor reîntâlni în mod sigur.Cu entuziasm, aproape răcnind, îi spune că şi ea la rândul ei se bucură. Îi strânge mâna cu putere, apucându-i-o cu ambele mâini. Cu uşurare. Aproape că îi mulţumeşte.Îndepărtându-se, grăbeşte pasul din ce în ce mai tare, aproape că începe să alerge. Nu priveşte nici o clipă înapoi. Îşi ţine buzele strânse cu furie şi îşi încordează auzul să-şi dea seama dacă e cineva în urma ei. Se gândeşte la corp, la dorinţă, la oameni. Îi vine în minte o căţea şi un câine încolăciţi la marginea unei străzi într-un concediu într-o altă ţară. Anonimitatea iubirii, brutalitatea ei concretă. Funcţionalitatea ei. Pragmatic. Costuri, bani, viaţă. Rămân mai mulţi bani. La corpul ei aşa cum este el, de care se îngrijeşte zilnic, la organele ei sexuale, ascunse în pântec, la care de altfel se gândeşte din ce în ce mai rar. E soare, dar norii albi, în formaţiuni bine definite, atârnă pe cer, sculptaţi de o mână sigură. Strada e pustie la ora aceea. Căţeaua se opreşte să miroasă în faţa casei, iar ea aşteaptă, încă sub efectul adrenalinei pe care frica i-a ridicat-o în artere.