• Astăzi, 17.12.2017
  • Educație în Mureș
  • Vederi în Mureș
  • în Mureș
  • Revista Tuș
  • Republic Production
  • AMPER - Asociația pentru Minți Pertinente
  • POL - Partidul Oamenilor Liberi

După plâns, de Cristian Fulaș

28-06-2016 - |

Surprinzător, tânărul de pe bordură se ridică, aștepta pe cineva. Schimbă câteva vorbe, ocolesc restaurantul și dispar. Apar în ușa localului, acum. Doi. Nici înalți, nici slabi. Unul cu plete, cel de pe trotuar, înăltuț, cu spatele drept, slab până la famelic, cu mâini extrem de subțiri care ies dintr-un tricou pe care scrie this image is not available in your country. Teneșii din picioarele lui sunt o viziune, nu reușesc să îmi dau seama cum pot fi atât de rupți și vechi. Celălalt, mai scund și parcă mai hrănit, fără aspect de Auschwitz, cu un tricou negru simplu și o privire sfidătoare, aproape războinică. Îmi sunt cunoscuți. Alura lor spune tot despre o misiune, una sfântă, aceea a războiului. Au declanșat de câțiva ani o specie de jihad, o nouă avangardă ale cărei șanse de reușită sunt aceleași cu ale oricărei mișcări artistice, literare sau de alt fel. Au descins în underground, scena centrală fiind închisă, au făcut din poezie un fel de artă performativă, au demolat mituri, s-au luptat cu balaurii, au învins și au fost învinși, iată-i încă vii.

Dincolo de protestul lor, cei pe care la început i-au numit dinozauri i-au primit printre ei, i-au publicat, pe unii i-au premiat. Spiritul avangardei a rămas, însă. Războiul lor nu pare să se apropie de vreun sfârșit, nimic nu poate opri cavalcada, șarja, măcelul. Au jurat, în cercuri închise și numai de ei știute, să nu se oprească până ce ultimul dinozaur nu va fi șters din istoria literaturii. Au cucerit rețelele sociale, au făcut din ele scene și uneori săli de spectacol. Și-au construit mituri personale, ei sunt noii eroi de la Termopile (în București, cum intri, pe dreapta, exact acolo e acum bătălia). Termenii bătăliei au fost pentru mine, o vreme, temă de studiu. Rețeta lor a fost una îndelung studiată. Au început cu decimarea canonului, atât cât s-a putut. Au pus apoi în locul figurilor centrale personajele-cheie ale avangardei interbelice, dar nu a fost de ajuns. Pentru a putea nega și mai cu foc scriitorii consacrați printre care veniseră, au apelat la postmodernismul de limbă engleză și au făcut zei din poeții de după anii șaizeci.

Cu aceste arme, firește, au putut demonta cam tot ce se întâmplase până acolo. Poezia confesivă a fost numită biografism și apoi post-biografism, proza subiectivă s-a numit autoficțiune, totul s-a demontat și s-a pus la loc cu alte nume. Ceilalți, mai mult supărați decât temători, au pus la colț întreaga lor generație cu eticheta de mizerabilism, ca să nu se mai încurce în descrieri. Având ei la îndemână toată presa literară sau aproape toată, le-au demolat tinerilor lucrările și i-au devalorizat mult dincolo de ceea ce ar fi fost acceptabil pentru ei, care ar fi vrut nici mai mult, nici mai puțin, decât să conducă lumea literară. Riposta nu a întârziat. Au apărut reviste noi. În ele au fost preamăriți reprezentanții noii generații și au fost înfierați cei vechi, mai sus numiții dinozauri. Operele celor vechi au fost trecute la index, nici măcar nu au fost criticate. De principiu. Tot ce făceau ei era slab și sub-literar. Războiul a continuat, firește. Tinerii au format un contra-canon, atât cât se putea forma el. Au apelat la aceleași arme ca și ceilalți, au ieșit la rampă și s-au lăudat reciproc, eternul circ al literaturii.

Am înțeles, privind de aproape problema, că singurii care nu văd cât de ridicolă e lupta între generații erau luptătorii. Toate generațiile au avut acces la istorie, cu toții știu cum se desfășoară istoria, dar lupta e mereu la fel și victimele ei nu există niciodată. Poate tocmai de aceea e frumoasă lupta lor, pentru că e cea mai inocuă cu putință. Orbi în țara orbilor, adversarii nu își mai văd adversarii; ei luptă de dragul luptei, de dragul contrazicerii, de dragul efectului minunat, mimat și euforic, obținut din luptă, de dragul trecerii și petrecerii zilelor și nopților.

Eram convins atunci, sunt încă, de faptul că toți, absolut toți cei implicați în lupta dintre generațiile literare știu sfârșitul, toți știu că e suficient să fii părtaș la luptă, să pozezi în Ahile, pentru ca viitorul să se desfășoare exact la fel, dar cu tine ca actant. Toți știu că nimic nu se schimbă, că literatura nu e războiul de la Troia și nu poate deveni un film de groază, cu sângele morților schimbând culoarea apei pârâului, epi oinopa ponton, dar, dar, aleg să mimeze exact efectul de bătălie, să schimbe replici tăioase, să lupte, aparent până la epuizare, pentru vreo două-trei cuvinte; ei știu, au învățat că mimarea luptei în artă e luptă și efectul de iluzie al operei de artă poate fi reprodus cu succes în public. În lume. Oriunde, la urma urmelor.