• Astăzi, 18.10.2017
  • Educație în Mureș
  • Vederi în Mureș
  • în Mureș
  • Revista Tuș
  • Republic Production
  • AMPER - Asociația pentru Minți Pertinente
  • POL - Partidul Oamenilor Liberi

Falling from grace

07-06-2016 - |

Caut în dulap să văd ce pot să port diseară. Am chef să fiu şic. Trec cu palma peste rochiile agăţate pe cuieraşe. Nu ştiu la care să mă decid. Sunt toate negre. În rafturi boarfe peste boarfe stocate una peste alta, nici nu-mi vine să mă bag acolo. Nu am idee ce a fost în capul meu să îmi iau atâtea cârpe. Ştiu că am chestii mişto, dar să stau să le caut mi se pare prea greu. S-au strâns de-al lungul anilor. Le ţin sortate pe mărimi. De la L la XS. După starea mea psihologică. Atunci când sunt bine, port XS sau S. Când încerc să rezist la ceva la care n-ar rezista nimeni, port L. Aşa că acum port moda de acum zece ani.

Căutăm loc de parcare. O ia pe o străduţă în dreapta circului, dar este plin. Nici un locşor liber. Se înşală în privinţa spaţiului dintre două maşini, aşa că ne îndreptăm înapoi spre circ. Facem dreapta. Eu văd pe partea cealaltă a străzii, în parcarea de acolo, locuri libere, aşa că facem stânga la prima intersecţie, doar că este sens interzis. Suntem nevoiţi să mergem înainte, intrarea aceea în parcare n-a fost bună. Dar pe strada pe care tocmai am intrat sunt locuri libere. Parcăm. Mă dau jos din maşină cu grijă.Aleg o rochie neagră croită pe corp. Adică pe corpul meu. Luată de-a gata, din magazin, dar croiala este pentru formele mele. Am purtat-o cu un an în urmă de revelion şi m-am simţit foarte atrăgătoare în ea. Revelionul l-am petrecut într-un restaurant vietnamez pe care îl preferăm. Sushi-ul este foarte bun acolo, iar chelnerul este chemat de toată lumea pe numele mic. Este blond şi foarte sociabil, iar timpul pare să treacă peste el lăsându-l nealterat. Aşa cum era acum zece ani când am descoperit restaurantul acesta, aşa arată şi acum. Pun rochia pe mine trăgând-o peste cap, având grijă să nu îmi şterg fardul de pe faţă. Am muncit din greu la el. Chiar dacă timpul se reduce de la atâta exerciţiu, să-l şterg şi să o iau la capăt ar fi foarte neplăcut. Mi-am pus un strat de fond de ten, pudră, mi-am conturat ochii, obrajii, aşa cum trebuie. Mi-am pictat unghiile în roz. O luăm la pas spre circ. Multă lume se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Toţi dichisiţi ca pentru spectacol.

Media de vârstă este de peste cincizeci. Nu o să pot să cred dacă văd pe cineva mai tânăr ca noi, comentează el. Eu râd. Îmi face o concesie. Nu e sigur că îi place Marianne Faithfull. I-am pus câteva piese pe youtube şi a spus că nu e rău, dar că nu mai are cum să cânte ca acolo şi în ziua de azi. Dar am spus să facem chestii împreună. Ultima oară am fost la un film african la Gasteig, într-o sală mică. La sfârşit mi-a aruncat o privire plină de reproş şi dispreţ, aşa că până la maşină am plâns în hohote, urlând că nu mă văd măritată cu el încă cincisprezece ani. A doua zi am făcut dragoste, s-a apropiat de mine cu prudenţă, eu n-am ştiut dacă vreau sau nu, iar la sfârşit râdeam relaxaţi şi făceam glume. Nu ştiu ce-a fost cu mine, ieşirea mea care pe el l-a amuţit, m-a surprins mai ales pe mine. De obicei sunt foarte reţinută. Să arăt sentimente de orice fel nu este punctul meu forte. Rochia neagră nu cade pe mine aşa cum îmi aminteam. Pare o rochie de secretară. Este cam nereuşită şi mai este şi pătată în faţă spre marginea de jos. Mi se pare de-a dreptul caraghios că nu are mâneci, iar carnea mea prea albă contrastează neplăcut cu negrul. Îmi pun şi un sacou deasupra. Este din reiat negru, mi l-am cumpărat acum zece sau unsprezece ani, în mărimea XS. Mă pun în patru labe şi scot cutia cu cizmele cu toc, îmblănite pe dinăuntru, din piele neagră. Cutia este prăfuită şi asta mă face să încep să am probleme de respiraţie. Dar nu am timp sau chef să şterg praful. Încalţ cizmele. Sunt cu un număr mai mari decât ar trebui, dar până am văzut la televizor cum se alege măsura potrivită, am purtat pantofi prea mari. Totuşi nu se vede, doar eu simt că distanţa până în vârf este un pic mai mare decât ar trebui. Poate ar fi trebuit să-i dau cu cremă şi să-i lustruiesc, dar mi-a luat prea mult fardatul. Mă privesc în oglindă. Părul îmi stă vâlvoi pentru că a trecut cam mult de când m-am vopsit ultima oară şi din cauza umidităţii începe să semene cu lâna. Dacă nu îl dau cu fixativ, iar afară este umed, o să am o coamă afro în jumătate de oră. În faţa circului aşteaptă multă lume, dar se intră deja. La primul control, mi se uită în poşetă. Inhalatorul meu nu i se pare suspect. În afară de el, mai am doar biletele de spectacol, pe care trebuie să i le arăt de asemenea. Prin holul aglomerat, ne orientăm foarte repede şi ajungem la locurile noastre fără probleme. Suntem destul de în spate, pentru că am descoperit concertul târziu şi am luat bilete doar cu o săptămână înainte. Dar e central. Sala se umple de oameni care îşi caută locurile. Mulţi au pahare de bere sau de vin în mâini. Am văzut asta din hol, dar nu ştiam că le putem lua în sală. Du-te şi adu-mi şi mie nişte bere, îi spun. Fii cavaler. Sau nişte vin. Nu-ţi trebuie, îmi spune. E adevărat că am băut deja o bere la prânz. Un Heineken. Dar în final se duce, iar eu beau berea încet, în înghiţituri mici, stresată de bărbatul de lângă mine care nu se poate abţine să nu se răsucească spre mine într-una.

Iau aparatul de fotografiat şi bat la uşa copilului. Deschid, el stă pe pat, lung cum este el, pe tot patul, cu o carte în mână. Are veioza aprinsă şi citeşte. Te rog frumos să-mi faci o poză să văd cum arăt. Arăţi de căcat, îmi zice el. Îţi spun eu cum arăţi. Urăsc când te îmbraci în negru. Este o culoare nenaturală şi nu te prinde deloc. E caraghios. Fă-mi, domne, o poză să văd eu cu ochii mei. Pune cartea deoparte, mă priveşte enervat, se ridică cu aparatul în mână şi-mi face o poză. Cu câteva zile înainte, am încercat să îl fac să citească o carte. Am intrat cu voce mieroasă la el, era tot aşa, în pat cu o carte şi i-am spus pe scurt: E vorba despre un băieţel care în timp ce moare de cancer îl descoperă pe Dumnezeu. Mai întâi a râs. Apoi a zis aruncându-mi o privire peste marginile cărţii pe care o citea atunci: Ce kitsch încerci să mă faci să citesc?! Mă crezi prost? Am plecat înjurând. Şi admirativă peste poate, pentru că eu la vârsta lui nu aş fi avut un asemenea discernământ. Nu vreau să predau ştafeta la înotat împotriva curentului, dar e prea târziu. Nu contează că l-am înscris la religie în şcoală. Nu contează ce vreau să-i bag pe gât. În Berlin, când am trecut pe lângă unii cu o pancartă pe care scria: Do you want to know whar Jesus said?, şi l-am întrebat: Do you_?, mi-a răspuns: I only want to know what the fox says.

Pe scenă a apărut o femeie în vârstă, care mergea ajutându-se de un baston. I-a luat mult timp să intre, mult timp, iar la sfârşitul concertului, să iasă. Din când în când se aşeza pe scaunul aşezat pentru ea acolo. Când se ridica, avea dureri foarte mari, ne-a spus. Doctorii nu i-au dat nimic pentru dureri. Are acum o proteză în şold. Ne-a arătat cu mâna de sus până jos unde o doare. Şi-a frânt bazinul şi a stat şase luni imobilizată la pat. Nu i-au dat nimic pentru durere, pentru că a fost dependentă de heroină. Mulţimea a aplaudat, a ovaţionat şi a râs când ea şi-a descris rănile. A menţionat cândva şi faptul că are douăzeci şi cinci de ani de când a renunţat la heroină. Că ea şi Nick Cave, cu care scrisese unul din cântece, au astfel împreună 50 de ani de lăsat de heroină. Poveştile pe care le-a presărat în timpul concertului începeau cu eram high sau eram wasted, Damon Albarn era aşa de beat că nu şi-a amintit că a compus Green Fields, dar au avut înregistrarea să îi dovedească, iar el a spus: Dar acesta chiar este un cântec foarte bun. Din când în când femeia cu baston de pe scaun, cântând cu o forţă incredibilă, care ne-a spus că doctorii nu i-au dat nimic pentru durere şi că i-au spus că lasă, muzica o va vindeca. Îşi exprima prin mici remarci dezamăgirea în faţa vieţii, profunda amărăciune pe care o simte în faţa acesteia şi în faţa lumii în genere. O femeie care a fost o dată foarte frumoasă, a iubit oameni faimoşi, viaţa a părut să îi dea tot ce e mai bun, şi cu toate acestea a avut parte de fapt de enormă suferinţă şi timpuri extrem de dificile, cum le-a numit ea, şi absolut nimic nu a ferit-o de disperare. Lumea în jurul meu aclama.

 

Poți citi mai multe texte scrise de Simona Cratel pe LiterNet la www.liternet.ro/autor/433/Simona-Cratel.html - See more at: cultura.inmures.ro/carti-opinii/poezie/detalii-poezie/article/3415/