• Astăzi, 17.12.2017
  • Educație în Mureș
  • Vederi în Mureș
  • în Mureș
  • Revista Tuș
  • Republic Production
  • AMPER - Asociația pentru Minți Pertinente
  • POL - Partidul Oamenilor Liberi

Poveste cu prăjiturele, de Simona Cratel

09-05-2016 - |

Ieri am spălat, ca în fiecare săptămână, un pic, frigiderul. După ce l-am şters repede, când am vrut să îi dau drumul din nou, a început o alarmă să îmi piuie în cap de parcă era sfârşitul lumii, aşa că l-am lăsat să se dezgheţe de tot, neştiind ce să-i fac. Se depusese gheaţă în congelator şi avea să dureze. Pentru că nu arunc cu plăcere, după cum nici nu cheltuiesc bani cu plăcere, m-am apucat să fac câte un fel de mâncare din ceea ce aveam în frigider şi nu puteam lăsa afară la temperatura camerei timp de câteva ore. Pe la şapte, complet epuizată, am trecut prin dreptul bucătăriei, unde fiul meu era de pază şi în acelaşi timp îi căzuse în sarcină să cureţe nişte cartofi pentru un piure. El citea bine-merci ziarul, iar căţeaua înfuleca de zor cu ochii ieşiţi din orbite prăjiturelele puse la răcit pe gresie. Ajunsese cam la mijlocul tăvii. Mi-a venit să îmi pun haina aşa cum eram, îmbrăcată de casă, cu hainele pătate de la gătit şi să ies pe uşă. Să mă opresc într-un bar, să m-aşez la o masă cu necunoscuţi, să vorbesc şi să râd cu ei. Eventual să merg şi într-o discotecă. În orice caz, într-un loc gălăgios, cu oameni cărora nu le pasă de nimic şi au chef să se distreze, să profit de faptul că arăt un pic mai tânără şi să mă amestec în mulţime. Printre oameni tineri, plini de viaţă şi mai ales necunoscuţi, care n-au nici cea mai mică idee că sunt o femeie între două vârste.
- Ce faci, domne?, l-am întrebat pe copil care este cu aproape două capete mai înalt.

S-a răsucit spre mine cu ziarul în mână, privindu-mă inocent. Câinele a îngheţat cu prăjitura în bot şi a început să dea din vârful cozii foarte repede, semn că e un dat din coadă fals, că se ştie vinovată şi îi e ruşine de propria slăbiciune. Dar a înghiţit şi ultima bucăţică, aşa, nemestecată. Rânjea la mine, cu ochii întredeschişi, cu dinţii mărunţi, mici şi ascuţiţi la vedere, ca şi cum mi-ar fi spus: Ştii că te iubesc, dar o prăjiturică plină de unt este peste puterea mea să îmi refuz dacă o pui pe jos sub nasul meu şi îl mai pui şi pe fraierul acesta să le păzească.
- Nu vezi, mă, că înfulecă Pixie prăjiturile?
- Pixie, urlă el întorcându-se spre ea. Şi începe să se vaite câte prăjituri i-a mâncat câinele. Trebuie să ascund şi de el prăjiturile, că altfel le mănâncă pe toate. Îşi fac unul altuia o concurenţă ceva de speriat. Nu poţi avea încredere în niciunul când e vorba de prăjituri. Pixie bagă la înaintare privirea aceea cu ochii întredeschişi, pufnind şi dând din coadă în care îţi explică faptul că n-ar trebui s-o iei personal, iar copilul, cu două capete mai înalt, îţi bagă un discurs lung din care nu mai înţelegi nimic în care îţi explică el cum a fost acum cinci ani şi cât de nedreaptă eşti că îl acuzi de furt de prăjituri, iar tu, luându-te cu mâinile de cap îl întrebi, domne, ai furat din prăjituri sau nu, se răspunde cu da sau nu, lasă-mă cu ce a fost acum şapte mii de ani şi cu toate prelegerile astea cu care vrei să mă abureşti.
- Ei bine, poate, spune el spre disperarea mea.

Am regulat impulsuri să-mi apuc haina şi să fug. Mă întreb dacă există vreo femeie care să nu simtă în ascuns, măcar o dată pe an, că-i vine să-şi ia câmpii şi să se ducă, să fugă în Paris şi să-şi facă de cap vreo săptămână, să facă cele mai nebuneşti lucruri care-i trec prin minte, apoi să se întoarcă docilă acasă, cu coada între picioare şi să-şi întrebe copilul, cu două capete mai înalt: Ţi-ai pus apă în sticlă ca să ai la şcoală, ai bani să-ţi iei un sandviş, puişor?

Ce am făcut ieri? Păi eram pătată pe haine de la gătit. Purtam o pereche de pantaloni de bumbac bleumarin şi o bluză roz, care iniţial, când am cumpărat-o, era pentru yoga, aşa scria pe ea, era de un roz pal, cu o croială plăcută, în aşa fel încât să te simţi bine, să te relaxezi doar când te uiţi la ea. Eram obosită şi nefardată şi am o erupţie de coşuri ca la adolescenţă. Nici măcar nu sunt capabilă să mă abţin să nu mi le zgândăr cu unghia. Eram nefardată, iar o femeie la vârsta mea rar mai iese nefardată în lume, cică Sissi nu a mai acceptat să fie fotografiată după 30 de ani, iar după 40 nici măcar să stea ca model pentru picturi. Eram moartă de oboseală, isterică pentru că muncisem atât, iar câinele îmi mâncase jumătate din prăjituri, deşi, na, acum, să-i fie de bine. Eram isterică pentru că muncisem să fac nu ştiu câte feluri de mâncare şi îndeplinisem şi alte sarcini prin casă, că eram plină de coşuri şi niciodată nu aş arunca haina pe mine şi nu aş ieşi să vorbesc cu oameni străini. Să râd cu ei. Şi în nici un caz cu oameni care nu ştiu cât de greu este să ţii o familie şi câte sacrificii îţi cere, cu oameni caren-au grija zilei de mâine şi sunt încă tineri, iar viaţa încă nu le-a arătat faţa urâtă.
Ce aş putea avea eu în comun cu ei?

Am băgat toate prăjiturele rămase într-o cutie pentru prăjituri şi m-am închis în sufragerie. Am răsucit cheia în broască, cu mâna încleştată încă pe cutia cu desene de Crăciun pe ea, am auzit căţeluşa plângând încet că am lăsat-o pe afară când locul ei este la mine în braţe în permanenţă, şi am răsuflat uşurată. Am dat televizorul tare şi mi-am spus: după mine, potopul.

Poți citi mai multe texte scrise de Simona Cratel pe LiterNet la http://www.liternet.ro/autor/433/Simona-Cratel.html