• Astăzi, 17.02.2018
  • Educație în Mureș
  • Vederi în Mureș
  • în Mureș
  • Revista Tuș
  • Republic Production
  • AMPER - Asociația pentru Minți Pertinente
  • POL - Partidul Oamenilor Liberi

Poezii de Elena Katamira

27-04-2016 - | Poezii

nu am timpul acela


nu am timpul acela melcuit
proporționat în felii în ceșcuțe în așezări
pe fotoliu picior peste picior
derulată în mine ca într-o spirală
care nu ar avea nimic altceva de făcut
decât să umple ceva
nu am timp decât această secundă
consumată deja fără să simt măcar
cum în ea își depun sistemele
anticriză candidatura
dorm înfășurată în pixeli
iradiată și dezaxată
ca un cocor deviat dintr-un stol
în plină migrație
mă chinui să nu spun ce simt
îmi forțez glandele fictivului
doar ca să nu înțelegi
că m-a durut
că mă doare
timpul scăpat din lesă
scenariul împărțit in șaișpe
îmi desfac ceasul din piept
prin el crește iarbă
mă fumează tacticos
o femeie
care așteaptă
un tren

 

păianjen mecanic


e stranie țesătura acestui păianjen mecanic
din care se desprinde luându-și zborul
în cel mai frumos soare la apus câte o rană vie
pe marginea întunericului rămânem ciuntiți
și ne ținem de mâini într-un cerc uriaș
mai singuri decât umbrele noastre
în care cineva urlă nume și numere
și urletul acela ne caută precum o foame
și pânza de păianjen
e ochiul nostru
obosit de plecări și veniri
ca o femeie care își leapădă seninătățile
tu când intri în orașul meu
de nicăieri și de niciunde
găsește-mă pe mine
și tu când pleci din orașul meu
nicăieri și niciunde
întoarce-mă la mine
un zid o oglindă o iubire
pe jumătate
e mai mult
mult mai mult
decât
un repetabil nimic

 

dacă reducem albul


dacă reducem albul
la o singură formă de iluminare
pereții lui de hârtie
vanitatea literei
durerea ei de a se imprima la nesfârșit
pe aceleași retine caduce
simpozioanele nimicului
fascinanta salubritate a acelui timp
care curăță tot doar ca să murdărească
iarăși totul
în urma și înaintea acestui cuvânt care
nu ne mai încape în guri
pe care îl facem înmulțit
cu sine însuși
și ne lepădăm de el
de teama de a nu-l înțelege
eu vezi încerc să deblochez traficul
nu am stilul unui scafandru
care respiră matematic
eu înghit aerul și tot ce zboară
prin aer e un fel de
altă viață a mea pe care
mi-au dat voie să
o desfac să îi văd circuitele
să mă mângâi cu ele să le refac
starea noastră cea mai normală
e singurătatea în doze mici
repetabile de aceea unii beau cafelele arse
în cești mari albe ca zilele în care nu
se întâmplă nimic
ce frumos din partea mea să te înțeleg
acolo în turma statuilor decuplate
seducându-te la infinit pe tine însuți
în foamea lor de carne
și dacă ai vedea cum crește
în jurul lor întârzierea
și dacă ai încetini această
abstracție volubila
și ai fi doar tu în clipa aceea
când ți-ai simțit frica în vârful degetelor
și le-ai dat-o câinilor la lins
poate că albul da
e o formă de iluminare
atunci când ține locul
niciunei veniri