Cu destul de mult timp în urmă (nu spui cât!), am fost solicitată să țin un curs de istorie a teatrului românesc la facultatea de teatru din Târgu-Mureș, secția maghiară. Caragiale era un jalon necesar, dar în mod reflex, opera lui era minată de superlativele inepte cu care mă intoxicaseră manualele școlare. Noroc că nu studiasem la școală povestirile fantastice și publicistica – pe acestea le citisem singură și îmi plăcuseră la nebunie! Dar dramaturgia...?! În nici un caz. Și în nici un caz O scrisoare pierdută, de care nu te puteai apropia printre hățișurile de comentarii encomiastice, care-ți dictau, pedant și arogant, încă înainte de a citi, ce trebuie să gândești despre acest text.

Bine, existau filmele lui Pintilie, istoria cinematografului cu Grigore Vasiliu–Birlic și spectacolele antologice: Liviu Ciulei, Sică Alexandrescu... dar acestea nu erau neapărat piesele lui, ci spectacole, filme, respectiv lecturi proprii ale unor mari artiști pe baza unor texte mai puțin inteligibile pentru noi, ardelenii, pentru care lumea valahă, cu balcanismul ei sprințar, e mai greu de perceput.

Nu obișnuiesc să fac lucruri în care nu cred, dar de data asta nu aveam încotro: trebuia să-l predau ca dramaturg, așa că am decis să-l studiez pe Caragiale, ca și exegeza pe marginea operei lui dramatice și să arăt, în mod argumentat, cu orice risc, lipsurile dramaturgiei lui. În mod surprinzător, acest exercițiu de libertate a fost foarte productiv pentru mine, ca și pentru studenții mei. Eu mi-am schimbat radical opinia, ne-am amuzat și ne-am entuziasmat de descoperirile noastre și, pentru câteva săptămâni, am reușit, cred, să-l înviem pe Caragiale și să ne extragem din adorația mută și lipsită de discernământ pe care eram obișnuiți să o mimăm. La sfârșit eram toți convinși: „Măi, omul ăsta chiar e un scriitor extraordinar!” Poate părea naiv, dar aici important e cuvântul „omul”. Caragiale devenise pentru noi un om, nu o statuie, îl coborâsem de pe soclu, am ajuns să-l îndrăgim și să-l înțelegem: cu excesele lui, glumele lui, uneori răutăcioase, cu nervii și năbădăile, dar și cu lirismul și sensibilitatea lui ieșită din comun.

Acesta e motivul pentru care, la mulți ani după această experiență pedagogică, pusă în situația de a salva un proiect - căci titlul fusese anunțat, dar regizorul s-a răzgândit și ne-a lăsat... mofluji, cum ar zice Caragiale – m-am gândit că poate e momentul ca această perspectivă pe care am deschis-o atunci împreună cu studenții mei teatrologi să fie continuată și împărtășită publicului. Așa s-a născut o piesă în care Caragiale se apropie de noi și devine „omul ăsta”: O scrisoare pierdută. Prea multă vorbărie.