Dacă „prestigiul” și „locul în istoria literaturii” al lui Caragiale sunt perfect justificate de valoarea estetică a operei sale, legitimarea acestora prin argumente în fond extraestetice, cum este acela al actualității factuale a situațiilor și caracterelor parodiate în marile sale comedii a devenit un clișeu contraproductiv al receptării critice. Faptul că pe scena politică sau mondenă a României de azi (sau din urmă cu un deceniu, sau cu o jumătate de secol) pot fi descoperite replici ale scenariilor din teatrul sau schițele caragialiene, că un cutare prefect corupt sau un cutare gazetar veleitar par a fi personaje-replică ale unor figuri memorabile din „O scrisoare pierdută”, ca și analogia de ansamblu a defectelor societății noastre de azi cu cele dezvăluite în lumea anilor de trecere între secolele XIX și XX de marele scriitor, reprezintă strict efecte colaterale, consecințe marginale (oricât de suprinzătoare) ale profunzimii vizionare a literaturii lui Caragiale. Nu, așadar, argumente sau chei de interpretare viabilă a valorii acesteia, a singularității ei. Urmărirea „actualității” lui Caragiale a devenit, treptat, un fel de obsesie fatală pentru unii exegeți, ca și când capacitatea unei opere literare autentice de a-și reactualiza potențialul de sens în orice epocă, de a-și face recognosibilă structura vizionară în orice societate, nu ar fi de la sine înțeleasă. Cealaltă prejudecată a interpretării operei lui Caragiale e, de fapt, o variantă mai radicală a facilei identificări a actualității: actualizarea forțată, nu doar prin rescrierea efectivă a pieselor dramatice și montarea lor în „spiritul” lumii de azi, ci și prin revendicarea scriitorului drept precursor de către unele curente sau școli literare ale momentului (postmodernismul, de pildă) sau revizitarea operei sale prin folosirea instrumentarului de concepte al celor mai recente orientări ale criticii literare (studiile culturale, feminismul etc.). Atât explorarea actualității inepuizabile, cât și actualizarea cu orice preț, sfârșesc prin a dezvălui mai degrabă fizionomia și metabolismul lumii în care trăim și din care îl citim pe Caragiale decât anatomia estetică a operei acestuia. Or, în aceasta din urmă, oricând de anacronică ar putea părea încrederea în estetic în vremuri de-canonizante, când literaturii i se impun ideologii social-politice de către „școlile resentimentului” cu o vorbă a lui Harold Bloom, cred că sunt de căutat argumentele actualității valorice a operei lui Caragiale, ca și resursele depășirii prejudecăților receptării acesteia. De altfel, adevărata actualitate a lui Caragiale, ca a oricărui mare scriitor, e cea de natură estetică, girată de subtilitatea prin care dramaturgul sau prozatorul transfigurează realitatea imediată a epocii sale și reușește să creeze tipologii de personaje reductibile la monadele originare ale condiției umane. E o actualitate profundă, statornică și mereu reactivată în codurile de lectură ale diferitelor epoci, opera nefiind deci închisă într-un semnificat unic, contextual, într-o actualitate literală, ci deschisă spre o pluralitate de actualizări posibile. Marea problemă a receptării lui Caragiale provine tocmai dintr-o serie de automatisme ale „mentalului colectiv de azi”, cum îl numim, obișnuit să efectueze un set limitat de operații de asociere prin care orizontul semantic al operei acestuia e sistematic închis în câteva formule previzibile. Rezultă astfel o interpretare monotonă și sterilă a universului literar caragialian, mereu raportat la analogiile oferite de lumea de azi: administrația de azi (ca și cea din vremea scriitorului) e coruptă și politizată, politica e joc meschin de interese, lumea mondenă e populată de parveniți cu identități contrafăcute, spoită cu snobism afectat și avidă de kitsch și, în general, societatea e coruptă la toate nivelele ei (de la cel mai umil funcționar la ministru și de la frizer la profesor). Firește că revelarea unor asemenea analogiilor servea, în vremea comunismului, și unei agende subversive, în măsura în care analiza camufla, de fapt, în lectura operei, o lectură critică a prezentului totalitar, a discursului public al dictaturii comuniste ș.a. (v. eseul lui Mircea Iorgulescu din 1988). si în acest caz însă evaluarea critică făcea de fapt abstracție de esteticul operei, rămânând în zona virtuozității asociative dar spunând de fapt foarte puțin despre scriitor, despre lumea și opera sa. S-ar putea ca tema actualității literale, factuale, a lui Caragiale, să fie de fapt întreținută în mentalul colectiv de o subconștientă nevoie de a infirma convingerea lui Lovinescu, care dădea drept sigură căderea în desuetudine a operei lui Caragiale după Primul Război, tocmai din pricina datării ei istorice și a evoluției inevitabile a lumii românești. Paradoxal e faptul că infirmarea pariului lui Lovinescu prin intermediul unor lecturi vizând „actualitatea” socială a lui Caragiale în lumea de azi să constituie o confirmare implicită, în sensul în care ar rezulta că autorul „Nopții furtunoase” continuă să fie apreciat, de fapt, doar în virtutea stagnării societății românești în aceleași date fundamentale ale unei tranziții din premodernitate în modernitate. Personal, cred că e timpul ca mitul actualității acesteia implacabile a lui Caragiale în societatea noastră de azi să fie depășit. Aș prefera oricăror lecturi actualizante și resemantizante, oricăror grile de interpretare ultramoderne, soluția modestei și naturalei adecvări a lecturii la epoca autorului, la acea fermecătoare lume revolută a lui Belle Epoque, fascinantă tocmai pentru că e atât de îndepărtată de noi, cei de azi, atât de diferită și misterioasă. Caragiale e una din cele mai vii și profunde legături culturale pe care le avem cu trecutul nostru, cu identitatea nostră din urmă cu un mai bine de un secol, și cred că o lectură restitutorie, capabilă să recucerească autenticitatea orizontului epocii lui, poate reactiva cu adevărat puterea acestui univers literar de a ne revela intuiții majore despre natura umană, despre defectele, primejdiile și soluțiile salvatoare încă posibile. Altminteri, opera parodic-critică a acestui mare scriitor tinde să-și rateze efectele: katharsisul e practic inexistent, câtă vreme ne limităm, de zeci de ani, să constatăm veridicitatea și actualitatea, legitimitatea fără cusur a defectelor pe care comediile și schițele le ridiculizează. Formula regretatului Laurențiu Ulici, „Mitică și Hyperion”, mi se pare că a devenit, la rândul ei, dintr-o sintagmă memorabilă, un loc comun fără prea mare utilitate. Cred că așezarea lumii românești sub obsesia fatalistă a unor contrarii de nedepășit, a tragi-comicului perpetuu, nu are în fond niciun merit în afara aceluia de a constata o inerție implacabilă a lucrurilor, fără a sonda posibilitatea ameliorării unei patologii a suficienței generalizate. Tocmai pentru că opera lui constituie un tratament critic, condus cu o inteligență inepuizabilă, al patologiilor unei lumi românești aflate în interminabilă tranziție și criză, cred că I. L. Caragiale este „alesul nostru”, unul din scriitorii cei mai reprezentativi pentru obsesiile, dramele și traumele noastre identitare, dar și un spirit necesar unei culturi pândite de frustrările marginalității și de iluziile autosuficienței: inconcesiv, iconoclast, ironic și autoironic, de o luciditate mereu alertă și o intransigență inepuizabilă, el face parte dintr-o castă selectă a ludicilor erudiți, a marilor ironici vizionari, avându-i ca precursori, poate, pe Cantemir și Budai-Deleanu. Unul din semnele normalizării relației cu opera lui Caragiale se află chiar în atitudinea retro a postmodernismului, în preferința acestuia pentru recuperarea lumilor vechi, cu întregul lor farmec specific, trecute printr-un filtru condescendent și tolerant-ironic. Ca și pasiunea postmodernă pentru aproprierea tehnicilor și formulelor literare vechi, reactivându-le mecanismele funcționale și spiritul. Or, mai ales pentru naivitățile sentimental-prețioase ale discursului amoros din urmă cu un secol (amalgamând tot nomenclatorul poeticesc al străvechilor barzi neoclasici), dar și pentru emfaza bombastică a pretinsului discurs științific și oficial, opera caragialiană e un imens laborator de studiu, din care cele mai exotice, azi, retorici și dialecte, pot fi redescoperite și convertite în vectori de acces spre lumea dispărută din care opera caragialiană le-a extras. Poate tocmai de aceea mă delectez uneori cu declarațiile cele mai patetice ale marilor pasiuni pe care personajele caragialiene le declamă cu toată ardoarea, producând, dincolo de umorul involutar de limbaj sau de situație, o stranie nostalgie a lumii pline de agitație, forfotă, culoare, sunet și gesticulații, o lume frumoasă ca o mică utopie balcanică peste care aveau să se reverse tragediile secolului XX. Îi dau deci cuvântul lui Rică Venturiano, care, notează dramaturgul, „răsuflă din adânc, pune mâna la inimă și înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi și începe cu putere: Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiași dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul rațiunii; da! Sunt nebun […] Cine sunt? Mă întrebi cine sunt? Sunt un june tânăr și nefericit, care sufere peste poate și iubește la nemurire.” Dumitru-Mircea BUDA