• Astăzi, 21.07.2017
  • Educație în Mureș
  • Vederi în Mureș
  • în Mureș
  • Revista Tuș
  • Republic Production
  • AMPER - Asociația pentru Minți Pertinente
  • POL - Partidul Oamenilor Liberi

NICU MIHOC: ” EU VREAU TEATRU CU CAP, NU CU DURERE DE CAP!”

27.05.16 | Opinie RO

Interviu cu actorul Nicu Mihoc, cel care îl interpretează pe Caragiale în spectacolul O SCRISOARE PIRDUTĂ. PREA MULTĂ VORBĂRIE, spectacol ce va avea premiera duminică 29 mai 2016, de la ora 19.00, la Sala Mare a Teatrului Național Târgu-Mureș! 

 

În ce ipostază vă vom găsi de data aceasta pe scena Naționalului?

 

Nicu Mihoc: Într-o ipostază surpriză, chiar și pentru mine. Văzând distribuția inițială la avizier, am zis: asta este... Apoi m-au sunat Gabi și Alina spunându-mi că ar vrea să îl introducă și pe Caragiale în spectacol. Am fost surprins și mi-am zis că e o provocare. Am mers pe mâna Alinei pentru că știam clar că dacă ea scrie ceva, înseamnă că are un gând. Ea nu scrie doar să scrie. Și mă bucur că am acceptat, pentru că mă regăsesc foarte mult, atât în textul Alinei, cât și în tot ceea ce fac împreună cu colegii mei.  Mie îmi place și dacă mie îmi place cred că voi mai găsi încă vreo doi cărora să le placă.

 

Vă mai amintiţi de primele întâlniri cu Caragiale?

 

Nicu Mihoc: Eu am avut câteva întâlniri cu Caragiale, cu textele lui. Am lucrat cu Silviu Purcărete la „D’ale carnavalului” la Sibiu, cu Mircea Cornişteanu am făcut aici „O noapte furtunoasă”. Până acum, cea mai marcantă experiență a fost cu Juncu. Am făcut „Năpasta” şi a fost un spectacol aproape filmic. Juncu a rescris acolo foarte mult, în sensul că a tăiat din monoloagele Ancăi. Pentru că ea povestea şi apoi vedeai că se întâmplă. Dacă tu îmi spui ce se întâmplă, atunci nu mai vreau să văd. Lasă-mă şi pe mine, nu sunt tâmpit! Şi acolo a periat foarte mult Juncu şi a făcut ca un scenariu de film din textul lui Caragiale. Dar probabil în vremea aceea cuvântul sau vorbele erau importante, ca literatură. Dar teatrul nu este literatură. Teatrul se ocupă cu ceva concret, nu? Cum spune Caragiale sau spune textul Alinei: „La ce e bună discuţia asta de cuvinte, cârcota asta de vorbă seacă de miez. La nimic, decât la pierdere de vreme. Vorbe, vorbe, vorbe şi iar vorbe...”

 

Și cum se înțelege Nicu Mihoc cu Caragiale?

 

Nicu Mihoc: Foarte bine. Cred că suntem foarte compatibili. Noi, în general, am făcut din marii noștri scriitori și din oamenii mari niște persoane care nu pot fi atinse, i-am pus undeva pe un piedestal. Ori omul dorește asta: să îl atingă, să pună mâna pe el și să vadă că e un om ca și el; că are aceleași gânduri, aceleași probleme.

Eu știu sigur că, dacă aș fi trăit în anii 1880, în perioada în care trăiau Caragiale și Eminescu, dacă aș fi locuit în București și aș fi făcut teatru, aș fi fost prieten cu ei. Asta e indiscutabil, pentru că și mie îmi place să stau în berării și mie îmi place viața, așa cum le-a plăcut și lor. Adică, dincolo de ceea ce au lăsat ca operă, au fost niște oameni mişto. Nu poți să scrii așa dacă nu ești plin de viață, dacă nu zemuiești, dacă nu zboară viața din tine prin toți porii. Caragiale nu a fost doar un dramaturg, poate mai puţină lume ştie că el a scris şi versuri, a scris despre teatru, despre actori. El a iubit actorii, doar provenea din familia lui Iorgu Caragiale, cei care au întemeiat Naţionalul bucureştean.

 

Credeți că există o rețetă de succes pentru textele lui Caragiale?

 

Nicu Mihoc: Caragiale se poate face în multe feluri. Nu există o reţetă. Eu m-am luptat ani de zile cu chestia asta cu reţetă... „Eh, asta nu e Caragiale!” Dar cum se joacă Caragiale? „Asta nu e Shakespeare!”... Dar cum se face Shakespeare?...

Adică, dacă am face toţi la fel, cum ar fi? În teatru nu există metru, să măsurăm de aici până aici, pentru că aşa trebuie să fie... Nu. Sunt multe forme de căutare. Însă trebuie să ai bucurie, trebuie să ai ludic, să îţi placă foarte mult să te joci, să descoperi lucruri. E un pariu al nostru cu publicul, cu noi...

Teatrul cred că trebuie să fie ceva direct, simplu. Actorul poate să facă cu un gest, cu o privire, cu un ton al vocii, cumva să spună mai mult decât tot ceea ce ai spus până atunci. Eu am o chestie: eu vreau teatru cu cap, nu cu durere de cap. Adică, dacă eu nu mă simt confortabil... sigur, nu „confortabil” în sensul obișnuit  pentru că ai emoţiile acelea, îţi creşte adrenalina, totul se modifică - dar conştient că sunt acolo şi că am ceva de făcut sau de spus...

Sunt tare curios cum vor privi sau primi spectatorii intrarea lui Caragiale în spectacol.

 

Ce vă inspiră atunci când vă pregătiți pentru un rol?

 

Nicu Mihoc: Eu consider că, pentru ca să faci teatru trebuie să iubeşti, trebuie să vezi soarele. Nu poţi să stai în scenă tot timpul, pentru că Thalia nu e pe scenă, adică noi nu ne descoperim rolurile pe scenă. Nu. Alea le iei de acasă, din tine, din lecturile tale, din ce ai văzut, din ce ai visat. Ele vin de undeva. Cred că teatrul e mult mai bogat atunci când actorul vine cu personajele lui în scenă. Nu lucrăm cu şublerul, nu se poate face teatru astfel. Să stai unde nu te bate soarele... Trebuie să vezi soarele, ca să poţi să te reîntorci în „mină”, adică acolo unde nu ai parte de el. Trebuie să vezi oamenii. E ca şi cum ai zice „Cred în Dumnezeu, dar nu iubesc oamenii” - atunci nu iubeşti pe nimeni. Trebuie să iubeşti oamenii, implicit, şi apoi nu mai e nevoie să spui că Îl iubeşti pe Dumnezeu. Dacă te văd că iubeşti oamenii, îmi ajunge. Așa e şi cu teatrul. Trebuie să crezi în ceea ce faci.

 

Cât de importantă este relația dumneavoastră cu publicul?

 

Nicu Mihoc: Eu sunt un actor dependent de public. Îmi place atât de mult să fiu acolo cu ei, de aceea poate uneori sunt un actor monologal. În sensul că orice monolog sau când am ceva de spus este înspre public. Îmi place publicul. Cred că el e raţiunea profesiei mele, pentru că altfel jucăm fiecare la noi acasă. Unii zic: „Artă pentru artă”, ceea ce e fals. Acestea sunt aşa, vorbe... Toate teoriile teatrale pentru mine sunt veştejite dacă nu le văd pe scenă. Poţi să vorbeşti despre nu ştiu ce, dar dacă eu nu văd pe scenă actorii vii, situaţia vie, să cred în ea, să intru în povestea lor... poţi să îmi spui că e Brecht, că e dedublare, poţi să îmi spui că e tata lui Cehov, cine vrei tu... Noi, actorii, trebuie să ne îndepărtăm de chestia asta şi să mergem adânc în noi, în uman. Singurul lucru viu în scenă este actorul. Văd prin ochii lui tot, văd povestea.

 

Cum credeți că vor reacționa spectatorii la acest spectacol?

 

Nicu Mihoc: Sigur vom auzi „Asta nu e Caragiale!” Sau că trebuia să facem ca pe vremea lui. Păi, dacă făceam ca Aristizza Romanescu, Calboreanu, Nottara, atunci de ce să mai facem? Au fost spectacole minunate la vremea lor, într-adevăr. Dar azi, e altfel. Aș vrea ca mulţi oameni care au învăţat la şcoală Caragiale, dar nu l-au înțeles, să-l înțeleagă în acest spectacol. Unii vor intra în jocul nostru, poate alţii nu... Mie însă îmi place - şi sper să îi placă şi publicului.

Interviu realizat de Emilia Ostace