• Astăzi, 28.03.2024
  • Educație în Mureș
  • Vederi în Mureș
  • în Mureș
  • Revista Tuș
  • Republic Production

Interviu cu Ilinca Bernea, de Ingrid Berezovschi

 

 

Ingrid Berezovschi: Care a fost primul lucru pe care l-ai scris?

 

Ilinca Bernea: S-a numit Hora Șobolanilor.  E un cântecel pe care l-am compus când aveam 5 ani și i-am facut și versuri, desigur. Dat fiind că pe atunci nu știam să scriu nu se poate spune chiar că e vorba de o creație literară. A fost un mare succes familial în tot cazul. Există și o poză în care eu, fratele și verii mei dansăm împreună hora șobolanilor.

 

Ingrid Berezovschi: Înțeleg că ai făcut și coregrafia? (râde). Acum, serios, când ți-ai dat seama că îți dorești să devii scriitoare?

 

Ilinca Bernea:  Destul de devreme. Mama a fost o foarte talentată pianistă în tinerețe, dar din păcate a trebuit să renunțe la un moment dat la cariera muzicală. Și-ar fi dorit ca măcar copiii ei să poată avea parte de ea. Din păcate, însă, nici eu nici fratele mele nu ne-am dovedit prea înzestrați. Eu nu mă dădeam în vânt nici după instrument, îmi plăcea și în continuare îmi place mai mult sunetul viorii. Poate că, dacă mi-ar fi fost pusă o vioară în brațe, m-aș fi străduit mai tare, cine știe? Din câte îmi amintesc, când lucrurile au devenit mai dificile în studiul pianului, m-am blocat. Eram și destul de leneșă și mi se părea nedrept să-mi petrec timpul liber exersând la pian când alți copii băteau mingea. Când am făcut 13 ani mi-am luat inima în dinți și i-am spus mamei că sunt hotărâtă să renunț. Mi-a zis: ”o să regreți”! și i-am răspuns categoric: ”niciodată” ceea ce s-a dovedit a fi real, n-am regretat niciodată că am renunțat la pian. Încă de atunci îmi încolțise ideea să devin scriitoare. N-am avut nici un dubiu ca asta îmi doresc, nu am avut nici o altă tentație profesională. Cam asta a fost cea mai spinoasă problemă a mea în viață: am știut întotdeauna limpede și clar ce vreau și, crede-mă, e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla. Oamenii confuzi, care sunt în permanentă criză de identitate, dorințe și motivație, au mai multe șanse sa fie fericiți pentru ca nu au așteptări, decât vagi, poate.

 

Ingrid Berezocschi: Cum îți explici atracția pentru scris?

 

Ilinca Bernea: Nu atât pentru scris, cât pentru ficțiune. N-am avut niciodată intenția sau chemarea să țin un jurnal, de exemplu, pe mine m-a interesat întotdeauna literatura. Bunica mi-a cultivat apetitul pentru călătorii în lumi imaginare inventând pentru mine povești, dar nu de tipul basmelor nemuritoare, ci în genul cărților de aventuri ale lui Jules Vernes. El a fost, altminteri, și primul autor pe care l-am citit din scoarță în scoarță. Primele lucruri pe care le-am aflat despre viață au fost din aceste povești ale ei și din cărți și așa mi s-a format credința că autorii de literatură sunt stăpânii realității, ei o creează, o definesc, o modelează. Când m-am hotărât să renunț la pian deja mi se formase această convingere. Scriitorii decupează din realitate ceea ce li se pare lor esențial și investesc ce au selectat cu sensul dorit de ei, mi-era clar încă de pe atunci că acest lucru este o mare libertate și o formă de putere. Am fost un copil timid și hipersensibil, introvertit, iar scrisul era exact contrapunctul vital de care aveam nevoie ca să mă pot fortifica.

 

Ingrid Berezovschi: Și, te-ai schimbat?

 

Ilinca Bernea: Am rămas la fel de timidă în situațiile cu miză mare. În schimb nu mai am probleme să comunic sau să mă arăt sociabilă.

 

Ingrid Berezovschi: Ce înseamnă o situație cu miză mare?

 

Ilinca Bernea: Depinde. Când eram la grădiniță, o situație cu miză mare a fost să apar pe o scenă și să spun o poezie. Eram îmbrăcată în costum de doctoriță, aveam și trusă medicală. Am intrat pe scenă venind de undeva dintr-o altă încăpere și, când am văzut tot puhoiul de lume adunată, părinți, bunici, nași, rubedenii, toți adulți, am intrat în panică. Am spus de două ori: eu sunt doctoriță, după care am rupt-o la fugă. Bunicul a râs de mine și făcut niște comentarii malițioase. El era german și avea un stil mai frust. O a doua situație dificilă a fost când am fost singura din liceu care își alesese să dea examen oral de bacalaureat la filosofie. Aveam un domeniu opțional și asta a fost alegerea mea. A venit o comisie întreagă doar pentru mine. Eu nu îmi amintesc mare lucru din ziua aceea, doar starea de teroare intimă. Tata, în schimb, mi-a spus recent că am vrut să cobor din mașină la jumătatea drumului și că eram hotărâtă să fug. Nu știu cum a făcut să mă convingă să mă prezint la examen totuși. Cred că ori mi-a promis ceva, ori mi-a citat din Led Zeppelin. Am luat 9 până la urmă, ceea ce înseamnă că nu m-am prezentat chiar lamentabil, dar jur că n-am putut înregistra nimic din ce s-a întâmplat atunci. Cel mai prost e că, în astfel de situații, nu ai controlul decât prin pilotul automat. Cumva, instinctul te scoate la liman; mintea e prima care cedează. În facultate m-am îndrăgostit rău de un rezident chirurg. Era mai mare ca mine cu 6 ani. Ieșeam împreună, dar era destul de ezitant, iar eu eram disperată, nu mai dormeam, nu mai mâncam...  Și m-am hotărât să-i spun că vreau să tranșăm lucrurile. Pregătisem și o scrisoare pentru eventualitatea că m-ar fi apucat fugitul din scenă. Și a fost nevoie să o folosesc pentru că, deîndată ce mi-a deschis ușa și m-a poftit în sufragerie, m-am pus pe plâns. Am vrut să plec, dar m-a reținut și am continuat să plâng cu spasme, mi se părea îngrozitor de umilitor totul, aveam impresia că cerșesc sau ceva în genul. I-am dat scrisoarea și a avut inspirația să mă roage să aștept să o citească. Cred ca a sărit peste niște rânduri. L-am văzut râzând, deși erau multe lucruri dramatice pe foaie și chestia asta îmi amplifica senzația de frustrare, dar el era genul meu suta la sută - adică tipul de de golan-sensibil și de bufon - așa că n-aveam de ce să mă arăt lezată că reacționa după cum îi era firea. Fapt e că, atunci, acțiunea mea deplorabilă a fost încununată cu succes. Mi-a spus că nu-mi stă bine suferind fără motiv și s-a hotărât să pună capăt chinurilor mele. Din păcate, însă, pe planul ăsta nu prea evoluăm. Iar acum nu mai am 20 de ani și mi-e și mai greu... Acum nu mai am nici o problemă să spun poezii pe scenă, faptul de a apărea în public a devenit unul cu miză mică și nici un examen oral sau scris nu mă mai înspăimântă. Din punctul asta de vedere cred că scrisul și publicatul mi-au fost de mare ajutor. Încercarea de a cuceri un bărbat care îmi place, însă, îmi reduce toate atuurile și puterile la absurd și mă simt la fel de împiedicată și de neajutorată ca la grădiniță. Iar în timp mi s-a accentuat și simțul ridicolului. Iar scrisul nu rezolvă nimic.  Pe hârtie e o altă dimensiune, nu știu cum să spun, o altă realitate. Acolo poți fi stăpânul universului. Are Șerban Axinte un volum de poezii intitulat ”lumea ți-a ieșit așa cum ai vrut”... despre asta e vorba cu scrisul. În viață, însă, și mai ales în relațiile vitale, ai cu totul altă identitate, nu mai ești decât stăpânul umil al unei voci care îți joacă feste, al unor mâini care îți tremură, al unor cuvinte care te lasă baltă când ai mai mare nevoie de ele. Sigur că, dacă ești genul de fanfaron sau de narcisist, n-ai astfel de probleme, dar daca ești realmente capabil să de îndrăgostești, e imposibil să mai fii atât de sigur pe tine. Teama de a dezamăgi sau de a a-l lăsa rece pe cel pe care vrei să ți-l apropii te sabotează fără milă.

 

Ingrid Berezovschi (râde): Personajele tale se descurcă mai bine, nu-i așa?

 

Ilinca Bernea: Păi da...Măcar prin ele să îmi iau revanșa.

 

Ingrid Berezovschi: Care au fost primele cărți care te-au marcat?

 

Ilinca Bernea: Te referi la cărți pentru adulți?

 

Ingrid Berezovschi: Da.

 

Ilinca Bernea: Într-o primă fază am fost fascinată de science fiction și de poezia clasică cu formă fixă. Bizară combinație, nu? Mi-au plăcut imens sonetele Constanței Buzea, una dintre cele mai spectaculoase poete ale generației 60 și ale liricii românești moderne. În ziua în care am cunoscut-o m-am simțit o răsfățată a soartei.  A fost unul dintre mentorii mei români, alături de Gellu Naum.

 

Ingrid Berezovschi: Cum ai ajuns la ea?

 

Ilinca Bernea: M-am prezentat cu o plachetă de poezii la Radu G. Țeposu, când aveam 15 ani și a găsit că ar fi ceva original la ele. M-a întrebat cine e poetul meu preferat și am răspuns pe nerăsuflate: Constanța Buzea. Și m-a întrebat: n-ai vrea să o cunoști personal? Mi se părea ireal. Am făcut tahicardie. Lui Gellu Naum avea să mă prezinte ea 3 ani mai târziu.

 

Ingrid Berezovschi: Ce înseamnă un model pentru tine?

 

Ilinca Bernea: Cineva sau ceva care contribuie activ la formarea identității noastre. Sunt multe întrebări pe care mi le pun în legătură cu existența acestor modele, în fond, e vorba de formă de destin interior care e activată prin contactul cu ele. Te întâlnești cu o mulțime de oameni: unii îți sunt indiferenți sau îți rămân opaci, pe alții îi descifrezi cu claritate, dar tot nu îți spune nimic ceea ce vezi în ei și sunt oameni care îți par transparenți la culme și care te atrag, alții de care ai vrea să fugi instantaneu sau alții în care te regăsești. Cel mai interesant în povestea cu modelele e că te regăsești în ele mai ales în adolescență cât timp nu ai o imagine de sine formată, regăsirea e un termen impropriu, mai mai mult dorință de identificare.  Și te întrebi, firește: cum se face că dintre toate sursele de influență la care suntem expuși doar unele ajung să ne modeleze? Cum se explică faptul că anumite persoane, forme de manifestare sau idei exercită o asemenea atracție asupra noastră? Ai mii de repere cultuale și, totuși, doar unele poartă pentru tine însemnele adevărului sau frumuseții. Cum alegem să credităm o formă de gândire și de expresie în detrimentul altora? Această așa zisă alegere mi se pare lucrul cel mai misterios cu puțintă, pentru că, în fond, nu alegem nimic, suntem aleși de un model, întrăm pe orbita lui, instinctiv.

 

Ingrid Berezovschi: De ce Cutia Neagră? De ce acest nume?

 

Ilinca Bernea: Cutia neagră înregistrează tot ce se petrece la bordul unui avion în timpul zborului. Este o mașină care absoarbe realitatea și o procesează, ca și memoria. Cutia mea neagră e o metaforă a memoriei afective. În momentele de introspecție și singurătate sau când suntem la o răscruce și trebuie să luăm o decizie importantă, aceasta joacă un rol esențial.

 

Ingrid Berezovschi: Despre ce e cartea ta?

 

Ilinca Bernea: Despre cât de vitală este experiența frumuseții. Despre cum poți răscumpăra prin ea și doar prin ea absurdul existenței. Asta pe scurt. Vroiam demult să scriu despre rolul artiștilor în viața cetății, dar nu în termeni discursivi, ci într-un mod mai simplu și mai percutant. Ce cred eu este că artele sunt plămânii unei culturi. O purifică. Și mai cred că marile odisee ale sufletului se consumă pe o traiectorie estetică. Ne îndrăgostim de frumusețea oamenilor și lucrurilor și nu de alte calități ale acestora. Frumusețea, spunea Tolstoi în Sonata Kreutzer, ne apare ca zeitate, e ”copleșitoare această iluzie”, adaugă. Așa stând lucrurile te întrebi: ce iubești? omul, sau partea zeului din om? îi iubești tinerețea, ardoarea, hazul, lumina din zâmbet? Și atunci când lumina aceasta se stinge? Și oare ce mai suntem dincolo de har? Odată părăsiți de el mai suntem, oare, noi înșine, sau doar o încrengătură de nervi, sânge, gânduri și senzații? Tocmai în frumusețea lucrurilor și ființelor ne rănim cel mai tare pentru că am vrea să o păstrăm intactă, și nu se poate.  Toată disperarea și lupta și melancolia noastră provin din faptul că opunem rezistență procesului de eroziune și distrugere, că refuzăm moartea. Te întrebi: există oare ceva imuabil,  o formă a sufletului ireductibilă, de care timpul nu se poate atinge? Ceva care să ne facă să putem recunoaște fără dubii felul de a fi al cuiva din câteva tușe și linii distinctive? Există ceva fundamental individual? Altminteri cum poți iubi o ființă care se transformă în continuu? În Cutia Neagră, personajele își pun și ele aceste întrebări și le răspund, în felul propriu, fiecare.

 

Ingrid Berezovschi: Personajele cărții sunt genul de anti-eroi.

 

Ilinca Bernea: Într-un anume sens da, dar nu întru totul. Sunt artiști, destul de tipici aș zice. Ușor plaisiriști, ușor narcisici. Nu sunt niște socipați, doar că urmează o morală întipărită în sânge, nu în minte.

 

Ingrid Berezovschi: Romanul tău surprinde și chestionează evoluția fenomenului artistic din ultimele decenii. E un progres? E un regres? Arta a căpătat noi dimensiuni și semnificații sau dimpotrivă?

 

Ilinca Bernea: E greu de dat un răspuns obiectiv, s-au câștigat anumite lucruri și s-au pierdut altele. M-a interesat să vorbesc despre ceea ce cred eu că este arta necondiționată. În perioada, respectiv contextul, în care eroii romanului se formau ca pictori - Anglia anilor 80 - era, poate, ceva mai ușor să creezi autentic și să intri în grațiile unui public decât este în lumea europeană actuală pentru că exista un suflu cultural favorabil creatorilor independenți. Acum e ceva mai greu să te sustragi celor două extreme: artei academice și canoanelor ei, respectiv artei comerciale și clișeelor aferente, dar nu e imposibil, îndrăznesc să sper. Scriind romanul m-am gândit că modelul personajelor ar putea să-i inspire pe artiștii contemporani din zona-liberă, adică underground. Arta adevărată nu poate fi înregimentată, subordonată vreunei convenții de gândire și vreunei traiectorii estetice prestabilite. Cam asta încerc să spun în carte. Trebuie, poate, să adaug că,  în lumina celor mai recente evenimente social-politice m-am întrebat dacă întrebările pe care le ridică romanul mai au aceeași greutate. Pare că arta e o preocupare de lux. Pare că a scrie o carte despre rolul frumuseții și despre cum e ea un axis-mundi al vieților noastre interioare e un moft. Viața e mult prea grea și mult prea nesigură ca să credem că ar fi esențiale niște chestiuni metafizice sau estetice. Or tocmai pentru că pragmatismul și materialismul lumii în care trăim au întrecut orice măsură am ajuns în situația de a trăi atât de precar. Arta ne este vitală. Toate civilizațiile s-au prăbușit atunci când artele și-au pierdut puterea de seducție și miza. Ca și ființele umane, civilizațiile care își pierd simțul frumosului ajung să trăiască o viață fără sens și fără gust. Odată cu decăderea acestui simț, viețile noastre interioare sunt sărăcite și pierdem acea energie a ficțiunii care avea forța necesară să ne ajute să îndurăm realul, să-l modelăm, să-l stăpânim, el ajunge să ne copleșească și nu avem ce să îi opunem. Realul joacă împotriva noastră, o știm cu toții preabine. Într-o lume hipercerebrală și săracă în simțire, nu ai cum să te simți decât străin, insignifiant, lipsit de identitate, căci intelectul obiectivează lucrurile și ființele și legăturile dintre ele. Doar subiectivismul trăirilor sensibile le particularizează.  Personajele din cartea mea trăiesc niște vremuri asemănătoare. Sunt tineri într-o perioadă tulbure, de criză economică, fondul social e încărcat, ziua de mâine e o incertitudine...

 

Ingrid Berezovschi: De unde îți extragi inspirația? Ai avut niște modele reale care să-ți servească drept muze?

 

 Ilinca Bernea: Întotdeauna există o conexiune cu realul și cu figuri din lumea reală în procesul de creație, nici nu s-ar putea altfel, n-ai cum să inventezi existența sau experiența. Te inspiri din ceea ce știi despre viață, evident, dar o piesă literară e operă a ficțiunii prin excelență.

 

Ingrid Berezovschi: Trebuie spus că romanul tău conține și o superbă poveste de dragoste.  Aș zice, chiar, că este centrul de greutate al narațiunii.

 

Ilinca Bernea: Unul dintre centre. M-a interesat în aceeași măsură și tema prieteniei masculine, am urmărit, pe un alt front, și eșecul educației feministe... Nu evit să declar povestea de dragoste decât datorită prejudecăților locale care îi atribuie din oficiu unei femei prezumția că scrie romane amoroase siropoase, ori cartea mea e mai degrabă cinică, ludică, sarcastică, chiar dacă are și accente romantice, inevitabil. Dar e un romantism în sens originar, tare, filosofic... în sensul care îl califică pe Nietzsche drept romantic, nu în accepțiunea trivială a termenului care apreciază ca romantice tot soiul de manele literare care au în prim cupluri ireal-idilice. Povestea asta de dragoste din Cutia Neagră începe și se sfâșește tragic, Irene știe de la început că iubirea ei se va nărui și sfidează absurdul.

 

 Ingrid Berezovschi: Ai trăit așa ceva?

 

Ilinca Bernea: Nu, dar nu e timpul pierdut. Plutește în aer.

 

Ingrid Berezovschi: Ce anume te-a motivat să alegi o filă din istoria recentă a Angliei ca fundal al romanului? Și de ce acea perioadă?

 

Ilinca Bernea: E un fragment de lume care îmi e mai familiar decât altele. Să zicem că empatizez cu el mai bine. Am intrat acum vreo doi ani într-o pasă în care mi-au tot dat târcoale nostalgiile.  Am crescut cu cărțile lui Lewis Carroll's books, în facultate am fost fascinată de autorii din valul ”tinerilor furioși” și sunt îndrăgostită de cărțile lui Huxley și ale lui Julian Barnes, mai nou. Am fost la grădinița engleză și îmi plăceau și băieții englezi când eram mică.  Omul de care mi-a plăcut cel mai mult pe lume, în toate sensurile, e pe jumătate englez, pe jumătate belgian, dar născut în Anglia profundă. E artistul care mi-a influențat în cea mai mare măsură stilul, gândirea, umorul și gustul estetic. Și Legendele Androgine le-am scris, cumva, tot cu gândul la el.

 

Ingrid Berezovschi: Cine e?

 

Ilinca Bernea: Daniel Gaston Ash. Chitarist și membru fondator al unor trupe care au deschis direcții insolite în muzica sfârșitului de secol 20: Bauhaus și Tones on Tail. Din punctul meu de vedere Bauhaus e prima trupa de rock atonal și suprarealist și, poate, singura... Muzica lui Daniel este incredibil de originală, iar el a fost genul de explorator care a căutat mereu limbaje noi. E și artist plastic; o personalitate puternică și un tip femecător, de gen androgin. Am aprofundat mai cu seamă cele petrecute în Anglia în ultima jumătate a secolului XX pentru că îmi doream să știu cât mai multe despre lumea în care s-a format și a trăit el. Același lucru l-am făcut cu Viena începutului de veac 20, mergând pe urmele lui Egon Schiele, și cu Germania lui Hesse sau cu Olanda veacurilor șaisprezece, șaptisprezece în care a trăit Avercamp, cu Valonia Margueritei Yourcenar, cu Franța lui Camus. Practic cele mai temeinice cunoștințe culturale mi le-am format  mergând pe urmele iubirilor mele. Cutia Neagră e rodul acestor explorări intensive ale Angliei lui Daniel.

 

Ingrid Berezovschi: Are vreo legătură cu viața lui?

 

Ilinca Bernea: Nu, e ficțiune pură.

 

Ingrid Berezovschi: Care crezi că e marea calitate a romanului?

 

Ilinca Bernea: E scris în spiritul lumii pe care o invocă. Am reușit să îmi surprind cei mai buni prieteni. După ce au citit cartea mi-a zis, amândoi: e o carte realmente englezească. Ea ea româncă, dar el e britanic pur sânge, născut în același an cu personajele principale ale romanului. Și Mircea Platon, căruia îi datorez apariția cărții la Timpul, a avut aceeași remarcă.

 

Ingrid Berezovschi: Cine sunt cei mai buni prieteni ai tăi?

 

Ilinca Bernea: Ioana Macaria. O actriță exceptională a teatrului Bulandra și Graham Lynch, unul dintre cei mai bine cotați compozitori britanici ai momentului. Un muzician foarte profund.

 

Ingrid Berezovschi: Cum lucrezi la o carte? O scrii dintr-un foc? Te lași dusă de inspirație? Ți s-a întâmplat să asiști ca un fel de martor sau spectator la desfășurarea acțiunii sau ai premeditat întotdeauna evoluția lucrurilor?  

 

Ilinca Bernea: Sunt genul de autor elaborat. Lucrez întotdeauna cu multe schițe. Am toată cartea în șantier atunci când încep să îi dau forma finală, știu exact ce se întâmplă în fiecare capitol, încă de la început. Am câteva strategii pe care le urmăresc invariabil. Personajele suferă anumite metamorfoze, au crize de identitale sau au parte de mutații interioare, nu rămân neschimbate de la prima la ultima pagină. Elementul surpriză, pentru mine, nu e legat de partea narativă ci de registrul stilistic în care se așează piesele la un moment dat. Într-o fază incipientă nu am decât o intuiție vagă a stilului, pe măsură ce scriu tonurile se clarifică. Se întâmplă, mai ales când lucrez la prima parte a cărții, să rescriu pasaje întregi pentru că le găsesc nesărate sau prea puțin dramatice. După ce reușesc să definesc frecvența estetică, devine totul mult mai cursiv și, de la un punct încolo, cartea aproape că se scrie singură. 

 

Ingrid Berezovschi: Scrii cu plăcere?

 

Ilinca Bernea: Categoric da. Dar și sub imperiul urgenției, ceea ce nu e prea grozav din perspectiva resurselor interioare. Sunt temperamentală și, când presiunea creativă dă în clocot, procesul devine epuizant... pentru că nu mă pot opri din scris oricât aș fi de obosită.

 

Ingrid Berezovschi: Și când pictezi e la fel?

 

Ilinca Bernea:  Nu. În pictură investesc cu totul alt tip de energii și motivații. Am o abordare diferită care se datorează, probabil, lipsei de încredere în talentul meu. Pentru că nu mă iau in serios ca pictoriță mă manifest în regim relaxat și apuc să savurez experiența. Pictez doar într-un climat de liniște interioară, mai exact pictura e practica mea zen.

 

Ingrid Berezovschi: Mulți autori și artiști au nevoie de stimulente ca să poată crea. Au diverse ritualuri sau dependențe. Tu ai așa ceva?

 

Ilinca Bernea: Eu sunt dependentă de pisici. Nu pot să creez nimic dacă n-am pisici în jur. Ele sunt muzele mele și nu numai. Au acel tip de energie care îmi e mie benefică. Eu însămi mă consider o pisică în formă umană. Dar e o poveste lungă.... 

 

Ingrid Berezovschi: Ce i-ai recomanda unui locuitor de pe o altă planetă ca piesă culturală reprezentativă pentru specia umană?  

 

Ilinca Bernea (râde): E greu de spus ce ar fi reprezentativ. Depinde cum vezi specia umană. La cum mă cunosc, m-aș repezi să îi recomand ce cred că e mai frumos. Știi cum e, când te vizitează un străin, te grabești să scoți dulceața din cămară, să-i arăți castelele de prin împrejurimi. O dai cu Nadia Comăneci, cu Eugen Ionesco și cu Brâncuși.

 

Ingrid Berezovschi: Care ar fi cel mai frumos produs al speciei umane după Ilinca Bernea?

 

Ilinca Bernea: Simfonia a treia a lui Mendelssohn Bartholdy.

 

Ingrid Berezovschi: Îți pun acum o serie de întrebări la care va trebui să răspunzi făcând o alegere ceva mai tranșantă.

 

Ilinca Bernea: ok.

 

Ingrid Berezovschi:  Ce carte ai lua cu tine pe o insulă pustie?

 

Ilinca Bernea:  Un Om Obscur, Yourcenar. Marguerite Yourcenar.

 

Ingrid Berezovschi: Care a fost cartea preferată a copilăriei tale?

 

Ilinca Bernea: Fridolin, a lui Franz Caspar, o poveste cu un câine pierdut care își regăsește stăpânul. Asta în prima copilărie. Mi-a citit-o tata. La 10 ani, însă, am citit ”Singur pe Lume” a lui Hecor Malot și mi-a plăcut imens.  

 

Ingrid Berezovschi: Filmul preferat?

 

Ilinca Bernea: Never ending story, o ecranizare după cartea lui Michael Ende.

 

Ingrid Berezovschi: Cine e actorul tău preferat?

 

Ilinca Bernea: Sean Penn.

 

Ingrid Berezovschi: Actrița preferată?

 

Ilinca Bernea: Samantha Morton.

 

Ingrid Berezovschi: Regizorul preferat?

 

Ilinca Bernea: Jim Sheridan, în film și Pina Bausch în teatru-dans.

 

Ingrid Berezovschi: Ce tablou celebru ai ține în sufragerie?

 

Ilinca Bernea: Oricare dintre picturile lui Hendrick Avercamp. Au ceva oniric și fabulos.

 

Ingrid Berezovschi: Care este mirosul tău preferat?

 

Ilinca Bernea: Al florilor de tei.

 

Ingrid Berezovschi: Care este trăsătura ta de care ești cea mai mândră?

 

Ilinca Bernea: Latura mea pasională.

 

Ingrid Berezovschi: Și cea de care te jenezi cel mai tare?

 

Ilinca Bernea (râde): Timiditatea...

 

Ingrid Berezovschi: Ce urăști cel mai mult?

 

Ilinca Bernea: Usturoiul. Și metroul. Și predicatorii.  Aici e greu de făcut o alegere.  

 

Ingrid Berezovschi: Ce piesă muzicală ai cânta în fața unui public foarte numeros, pe o scenă de concert pop sau rock?

 

Ilinca Bernea: Manu Chao: Me quedo contigo.

 

Ingrid Berezovschi:  Ce piesă muzicală îți place acum cel mai mult?

 

Ilinca Bernea: Television: Little Johnny Jewel, tema de chitară. Sună fantastic de bine și sfâșietor.

 

Ingrid Berezovschi: Ai un loc preferat pe lume?

 

Ilinca Bernea: Da. Bruges. Este cel mai liric, luminos, colorat, viu și armonios loc pe care îl știu. E paradisul meu terestru.

 

Ingrid Berezovschi: Care este calitatea esențială pe care trebuie să o aibă un bărbat ca să te atragă?

 

Ilinca: Simțul umorului... Și să fie cald. Nu suport oamenii reci. Și nu prea îmi place genul de intelectual pedant care are teorii despre orice.

 

Ingrid Berezovschi: Cine crezi că ai fi fost dacă era să fii bărbat?

 

Ilinca Bernea: Cine anume e greu de spus. Un tip senzațional, în tot cazul, unul care ar fi arătat a la Keanu Reeves, care ar fi avut hazul lui Stephen Fry, mintea lui Michel Foucault și temperamentul lui Vladimir Visotski.  Glumesc. Aș fi arătat ca Visotski, aș fi avut mintea lui Keanu Reeves, umorul lui Foucault și temperamentul lui Stephen Fry. Glumesc.  

 

 

 

Ilinca Bernea pentru cultura.inmures.ro

 

 

 

 

 

Facebook Twitter
Cultură În Mureș
Descriere - Cultura.inmures.ro este o platformă culturală a județului Mureș, care promovează evenimente, proiecte și inițiative artistice din domeniile cinematografiei, teatrului, muzicii, literaturii și artei vizuale. Site-ul oferă informații utile despre instituțiile, organizațiile și persoanele implicate în viața culturală a județului, precum și despre oportunitățile de finanțare, participare și colaborare în domeniul cultural.
Piața Republicii, Nr. 41
+40 745.992.463
Târgu-Mureș
540110
România
[email protected]