• Astăzi, 19.10.2017
  • Educație în Mureș
  • Vederi în Mureș
  • în Mureș
  • Revista Tuș
  • Republic Production
  • AMPER - Asociația pentru Minți Pertinente
  • POL - Partidul Oamenilor Liberi

Colecționarul de vise prăfuite

Îl cheamă Victor Astafei, are 25 de ani și majoritatea oamenilor îl cunosc drept atacantul de la FCM. Când vorbește despre el însuși, se descrie ca fiind un băiat „foarte simplu”, care nu iese în evidență; „sunt altfel, să nu zic altfel” apare până și pe tricoul cu care doarme noaptea.   
Deși are toate calitățile unui sportiv desăvârșit, fiind unul dintre cei mai bine cotați jucători ai echipei din Mureș în prezent, tânărul pare un caz singular în peisajul fotbalistic actual - prin latura sa artistică, mai puțin cunoscută. „Colecționar de vise prăfuite”, așa cum el însuși își spune, Victor scrie pe blogul personal, cochetează cu poezia și este pasionat de filosofie. Totul a început odată cu poveștile născocite pe moment, spuse nepoatei sale înainte de culcare. Încă din copilărie obișnuia să analizeze atent lucrurile din jurul său, studiind îndelung și „scriind cu mintea” impresiile care prindeau contur în imaginația lui, văzând în lucruri banale „total altceva”, după cum el însuși mărturisește.

„Normalitatea a devenit ceva rar, superficialitatea și falșii eroi sunt la modă”


Cel mai sensibil jucător din vestiar, pentru care nimic în lume nu este întâmplător, scrie despre tot ceea ce îi ocupă gândurile, mai puțin despre fotbal, pe care nu îl consideră „mai important decât viața în sine”, după cum declara într-un interviu acordat pentru Adevărul de Cluj în 2010. Nu își propune în mod deliberat un subiect, nu scrie după o rețetă anume, ci sub impulsul gândurilor spontane, inspirându-se din lucrurile mai puțin pozitive pe care le observă în jurul său. „Normalitatea la noi a devenit ceva rar, superficialitatea și falșii eroi sunt la modă”, constată sportivul, motiv pentru care îi place să găsească în orice lucru rău ceva pozitiv. Fie că e vorba despre fericire sau dragoste, știe să aprecieze cu adevărat tot ceea ce îl înconjoară, din majoritatea textelor sale reieșind un optimism molipsitor, dublat de o poftă de viață incredibilă. 
De ce blog și nu jurnal? După o tentativă scurtă de a ține un jurnal, Victor a ajuns la concluzia că blogul îi oferă ocazia de a scrie exact ceea ce este, de a se scrie pe sine, de a fi cât mai sincer cu putință față de sine însuși, observând că, dacă sunt înțelese cum trebuie, „cuvintele scrise sau spuse pot face mult bine”.
Tânărul scrie cel mai ușor în autocar, în drum spre următorul meci, însă inspirația, în cazul său, nu ține cont de condiționalul de loc: „Scriu oriunde am inspirație, pot să scriu zilnic și să am și momente când trec luni și nu scriu nimic”. Cititul îl preocupă în mod deosebit în ultima vreme; de doi ani a început să colecționeze din ce în ce mai multe cărți, ultima citită fiind „Blink”, de Malcolm Gladwell, o carte despre luarea deciziilor bune în cel mai scurt timp.

„Fotbalul și scrisul sunt două lucruri total diferite și niciodată nu se supără unul pe altul”

Când vine vorba despre cele două activități care îi ocupă o bună parte din timp, târgumureșeanul delimitează clar lucrurile: acestea „nu prea au nimic în comun și nu cred că au de ce să se împace în vreun fel”. În ciuda acestui fapt, ambele îl pasionează fără ca una să intervină în detrimentul celeilalte, fotbalul și scrisul fiind „două lucruri total diferite” și care „niciodată nu se supără unul pe altul”. Conștient de tiparele în care fotbaliștii sunt adesea încadrați, sportivul preferă să treacă cu vederea peste astfel de mentalități stereotipice, alegând să își concentreze energia asupra dezvoltării sale viitoare, atât pe plan profesional, cât și personal.
 „Potențialul psihic, antrenor de fericire”, „De la povești, la colorat dorințe” sau „Sinonimele unui vis” sunt doar câteva din titlurile ce apar pe blogul său și care îi fac pe majoritatea celor ce le citesc să ridice din sprâncene când află că autorul lor este un fotbalist, întrucât literatura și scrisul nu sunt tocmai un hobby pentru sportivul obișnuit. „Serios?!” este reacția cea mai frecventă. Ceea ce nu vine decât să confirme faptul că, dacă superficialitatea și falșii eroi sunt la modă, nici cu prejudecățile nu stăm rău.

Blogul personal al lui Victor Astafei poate fi urmărit la adresa: http://astafeivictor21.wordpress.com/


Andreea Pop
Iuliana Radu


După ce realizați schițele, urmăriți în continuare evoluția lor în atelier? Despre oamenii din atelier ce ne spuneți?
Realitatea este că fără oamenii din spatele scenei nici un spectacol nu ar vedea luminile rampei. Ei, sculptorii, modelatorii, tâmplarii și croitorii prin specificul muncii lor execută fiecare piesă care compune un obiect (decor sau păpușă). Tot ei execută sistemele tehnice ale mecanismului interior al unei păpuși după ce studiază desenele mele tehnice, cotate la mărime reală. După ce totul este executat „la alb” intervin eu cu adaosurile necesare, costum, încălțăminte, păr, ochi, urechi, pictură etc. Adică, finisez și dau aspectul final al păpușii, însuflețite ulterior de actorul păpușar. Cel mai important colaborator în realizarea unei concepții scenografice este sculptorul și constructorul de păpuși. Ei creează actorul interpret numit păpușă.
În acest stadiu de lucru, chem copii care se apropie curajoși de păpuși, le iau în mâini și aflu dacă sunt sau nu pe drumul cel bun. Le acceptă din start sau le găsesc defecte. În general nu m-am întâlnit cu critici aspre din partea lor. Am remarcat că sunt atrași, în general, de păpușile cu trăsături ferme, clare, păpuși bine, frumos finisate și foarte mobile. Impresia lor, mă ajută mult la tușa finală, la ultimă trăsătură de pensulă. Eu sunt un scenograf foarte exigent cu mine însămi, nu pot să trimit în scenă un obiect, fie el păpușă sau element de decor fără să-l finisez conform cu stilul și gustul meu artistic. În timpul repetițiilor, când se presupune că din punctul meu de vedere totul este gata, constat că tot mai am ceva de adăugat sau eliminat din dorința mea de a servi cât mai bine ideile regizorale și actoricești. Dar odată cu premiera spectacolului termin și eu cu retușurile, gata! Spectacolul este ca un copil care s-a născut, a crescut sub oblăduirea creatorilor și pleacă apoi să înfrunte realitatea vieții…

Vedeți dumneavoastră, meseria mea nu ar avea finalitate dacă nu ar exista această „specie” de artiști, minunați, cu iubire de păpușă, adica actorii păpușari. Dacă nu ar exista ei, să anime și să dea glasul și sufletul lor păpușilor executate de mine, munca și gândurile mele ar rămâne suspendate în eter, nevalorificate, neștiute de nimeni.

Un personaj favorit?
M-ați întrebat de personaje favorite, nu cred că pot numi unul. Sunt multe …, le iubesc pe toate, sunt toate cele născute și văzute de ochii minții mele și care au iesit la rampă în spectacole semnate la rubrica scenografie, Eugenia Tărășescu Jianu.
 
Lucrați pentru Teatrul Național de Operă și Balet Oleg Danovski din Constanța, am înțeles că ați colaborat și colaborați și cu alte teatre.
Da. Eu sunt un scenograf care a abordat toate genurile teatrale- iubesc opera și baletul, lucrez foarte mult în teatru dramatic – în ultima perioadă lucrez la Teatrul Național din Cluj. Ultimele premiere le-am avut în 2010 – 2011 cu „Revizorul” de Gogol și „Zenobia” de Gelu Naum în regia Monei Chirilă Marian, dar locul în care mă relaxez și trăiesc fericiri este teatrul de păpuși. Din totdeauna în momentele de derivă artistică m-am refugiat în teatrul de animație. Navighez între aceste genuri de teatru frecvent din 1970 până astăzi în fiecare an pe lângă un spectacol de teatru sau operă am montat și unul de păpuși.

Cum ajungeți să realizați scenografia unui spectacol?
Regizorii care m-au solicitat și care au colaborat cu mine de-a lungul timpului sunt prietenii mei de suflet și minte dintotdeauna. Ei au acceptat modul meu personal de abordare și au folosit-o cu succes, spun eu, și nu numai eu, dovadă cronicile scrise după fiecare premieră și premiile obținute la festivaluri ale acestui gen teatral. Stilul de gândire și creațiile artistice ale fiecărui coleg regizor, în parte, au dat originalitate și unicitate spectacolelor semnate de ei.
Consider că am un înger păzitor artist și el la rândul lui, deoarece m-a condus în preajma unora dintre cei mai importanți regizori de teatru și teatru de păpuși din țară. Fiecare spectacol are imaginile și discursurile sale regizorale, fiecare este o experiență artistică unică.

Regizorul dă indicații în ce privește concepția scenografică? Dacă are gata scenografia, păpușile, ce mai face regizorul?
Regizorul nu dă indicații în concepția scenografică. În discuțiile avute în timpul elaborării concepției regizoral-scenografice se crează o simbioză între gândurile regizorului și imaginația scenografului care conduc la actul final, spectacolul. Procesul de gândire este total diferit în spectacolul de teatru de păpuși față de celelalte genuri teatrale.
În teatru regizorul lucrează cu personaje vii – actorii - pe când în teatrul de păpuși lucrează cu personaje care sunt formate din păpuși inerte, cu forma și chipul gândite de scenograf și cu viața pe care i-o dă mânuitorul. Acesta este miracolul care se numește teatru de păpuși.

După ce terminați lucrul la un spectacol și are loc premiera, mergeți să-l vedeți? La ce vă gândiți atunci?
Evident că iau parte la premieră alături de întreg colectivul artistic, reprezintă finalitatea muncii noastre de creație.

Un copil are nevoie de fantastic, de personaje și jucării, copilul dumneavoastră a avut această resursă chiar în mama lui, cum a fost?
Fiecare copil este special, fiecare copil are lumea lui fantastică. Eu pot să fiu fericită că, de multe ori, acești copii cu lumea lor diferită s-au adunat laolaltă și au trăit în cadrul spectacolului, alături de personajele create de mine la fel de intens. Nu  pot spune că fiica mea a avut parte de atenția mea specială, este înzestrată nativ cu o fantezie bogată și cred că tot ce s-a întâmplat în jurul ei a ajutat-o să devină omul minunat de acum. Fiica mea ca și nepoata mea de nouă ani și-au exprimat fantezia prin desen. De multe ori păpușile create de mine s-au născut mai întâi și întâi pe foile desenate sau pictate de ele.


Această selecție de spectacole ce înseamnă? Cumva o listă de preferințe, de realizări scenografice preferate?
Selecția de spectacole pe care v-am anexat-o, fără să specific de ce (scuze!!) înseamnă o parte din activitatea mea pe scenă. Am renunțat să le mai enumăr pe cele din perioada de dinainte de revoluție. Fiecare din titlurile înșiruite înseamnă un nou punct de pornire în cariera mea, cu fiecare regizor cu care am colaborat am mai cucerit o dată publicul și critica de specialitate. Cu fiecare spectacol am câștigat un prieten regizor și mulți prieteni adulți sau copii. Chiar și dumneavoastră sunteți printre prietenii câștigați în urma vizionării spectacolului „Pinocchio”.
Toate spectacolele de teatru de păpuși enumerate au fost încununate cu premii naționale si internaționale la festivaluri și gale de teatru de păpuși.

Selecție spectacole:
Motanul încalțat, regie Tudor Chirilă, Premiul pentru scenografie la Festivalul de teatru Botoșani 1990, Gala Națională a Păpușarilor 1991
Tinerețe fără bătrânețe, regie Mona Marian, Premiul pentru scenografie la Festivalul de teatru de păpuși Gulliver, Galați 1991
Cerbul, de C. Gozzi, regie Mona Marian, Premiul pentru spectacol la Gala Națională a păpușarilor, Cluj 2008
Zurinca, regie G. Cadariu, Premiul pentru spectacol și scenografie la Gala intenațională a păpușarilor, Cluj Napoca 2005
Califul Barză, regie Oana Leahu, Premiul pentru spectacol și premiul pentru scenografie la Gala Internațională a păpușarilor, Cluj Napoca 2005
Povestea celor trei potocale, de C. Gozzi, regie Georgeta Lozincă, Premiul pentru scenografie la Gala Națională a păpușarilor, Cluj 2010

În final, vreau să vă rog să mă scuzați. Nu am exercițiul scrisului, îmi este mai ușor să verbalizez. Sunt într-o perioadă aglomerată și nu prea reușesc să mă concentrez pe problemele pe care mi le-ați indicat. Sper să fie satisfăcător ceea ce v-am răspuns.
Vă mulțumesc pentru tot,
Gina Jianu

Eu vă mulțumesc foarte mult că ați acceptat să îmi răspundeți.

 

Mediana Stan