Alexandru Papiu Ilarian, nume răsunător al generaţiei paşoptiste, s-a născut în localitatea Bezded din judeţul Sălaj, la 27 septembrie 1827. Tatăl său, preotul greco-catolic Ioan Pop Bucur, decide să se întoarcă în anul 1832 în satul Budiul de Câmpie (astăzi, Papiu Ilarian) din judeţul Mureş, de unde era originar. Aici va face Alexandru primii ani de şcoală, după care în toamna anului 1838 se înscrie la Gimnaziul Catolic din Tîrgu-Mureş, aflat în acea perioadă în clădirea cunoscută astăzi sub numele de Casa pe Arcuri. În 1843 se îndreaptă spre Blaj, unde va studia un an de zile, avându-l ca profesor pe Simion Bărnuţiu. Este nevoit să se transfere în 1844 la Liceul Piarist din Cluj.

Întors la Tîrgu-Mureş în 1847 cu diploma de absolvent al "cursurilor de drept", se înscrie ca şi cancelarist la Tabla Regească, devenind în scurt timp, împreună cu Avram Iancu, lider al tinerilor jurişti români din „Societatea de lectură”. Acest grup era animat de o conştiinţă naţională puternică, astfel că, odată cu izbucnirea evenimentelor din 1848, se va implica şi în viaţa politică, militând pentru drepturile românilor.

Alexandru Papiu Ilarian a participat în mod activ la organizarea Revoluţiei Paşoptiste. La 30 aprilie 1848 se află la Blaj la Marea Adunare Naţionala, iar în perioada iulie-august activează ca şi comisar de propagandă în judeţul Dâmboviţa.

După stingerea focului revoluţionar în ţară, Alexandru Papiu Ilarian îşi reia studiile juridice la Universitatea din Viena şi apoi la Universitatea din Padova, unde în anul 1854 va obţine titlul de doctor în drept. În această perioadă apare una dintre cele mai importante opere ale sale: „Istoria românilor din Dacia superioară”, unde se regăsesc inclusiv evenimentele Revoluţiei de la 1848 şi unde face referiri directe la zona Mureşului.

Odată întors în ţară va ocupa catedra de drept uman şi penal la Facultatea Juridică din Iaşi, între 1855 si 1858. Perioada 1858-1860 şi-o petrece la Berlin în calitate de profesor particular al fiilor boierului Panait Balş. Urmează în cariera sa o serie de slujbe de scurtă durată cum ar fi cea de jurisconsult al Moldovei sau membru al Eforiei Şcolilor din Bucureşti, pentru ca în 1862 să fie numit procuror al Curţii de Casaţie din Bucureşti. Apogeul parcursului său profesional îl reprezintă ocuparea funcţiei de ministru de justiţie în guvernul Kogălniceanu, contribuind la importanta reformă a secularizării averilor mănăstireşti. În 1868 devine membru al Academiei Române. În calitate de academician va rosti la 14 septembrie 1869 un discurs de recepţie al cărui subiect îl constituia viaţa şi ideile lui Gheorghe Şincai. Discursul a fost unul memorabil, trezind un mare interes pentru Şcoala Ardeleană.

Una dintre cele mai importante realizări ale sale a fost înfiinţarea la Bucureşti a „Societăţii Transilvania”, al cărei preşedinte a fost din 1867 până în 1874. Scopul principal al acestei societăţi era să acorde sprijin tineretului român transilvănean al cărui acces la învăţământ era limitat de regimului politic din  Imperiul Austriac.

Alexandru Papiu Ilarian s-a stins din viaţă în 1877 la Sibiu, unde a fost şi înmormântat. Moştenirea spirituală pe care o lasă prin activitatea şi publicaţiile sale reprezintă un punct de referinţă pentru cultura românească.

Bibliografie:
C. Albu, Alexandru Papiu Ilarian, Bucureşti, 1977.
Melinte Şerban, Cultura mureşeană în memoria cărţilor, Ed. Ardealul, Tîrgu-Mureş, 2006, pp.102-111.

Autor: Maria Orosan-Telea