De două decenii urmăresc cu interes, surpriză şi încântare, modul particular prin care pictorul mureşean Ioan Şulea îşi afirmă şi desăvârşeşte o certă vocaţie creativă. Riguros, cum îi stă bine unui ardelean de cea mai pură condiţie, a strecurat şi păstrat studii şi schiţe care i-au marcat prin ani demersul artistic. Evocatoare probe de abilitate în desen şi rafinat simţ cromatic, i-au încurajat accesul la diverse şi fertile modalităţi de exprimare. Conştient că manifestarea în spiritul valorilor consacrate îl poate angaja în formule epigonice sau manieriste, a optat pentru un proces evolutiv întemeiat pe cunoaştere, disciplină şi decantare, pentru ca imaginile să devină expresia fidelă a propriei interiorităţi. Nu l-a tentat anecdotica vizibilului, considerând mai demn de evocat freamătul materiei purtătoare de poetică existenţială, născută din pulsaţiile intuite ale naturii şi vieţii.

Timp de un deceniu şi jumătate suprafaţa pânzelor sale avea să consemneze ritmica virtuos compartimentată a pasajelor de culoare pe un fastuos portativ al ipostazelor posibile: de la armonic şi echilibrat la dezinvolt şi exuberant. Pe filiera abstracţiei lirice s-au finalizat zeci de compuneri picturale sintetizatoare de gând curat şi elan vital.

Putea continua pe acest tentant făgaş al transpunerilor, operând cu orchestraţii animate de metaforice impulsuri inspirative, majoritatea scăldate într-o cuceritoare solaritate, dar a simţit chemarea peregrinării prin straturile unei incitante cosmogonii, înnobilată de tainele unor stări iniţiale, reînprospătate prin optica unui trăitor lucid, stăpânit de efectul a trei majore precepte: credinţă - iubire - speranţă. Lecturi prelungite, dialoguri fructuoase, filtrări de gânduri şi confirmări, l-au fixat într-o postură privilegiată de spirit tot mai asiduu marcat de bucuria creaţiei. O creaţie concepută ca eliberare de sine, oferind lumii zestrea unor mereu proaspete descoperiri şi revelaţii. Cu cinci ani în urmă şi-a asumat libertatea de a transforma credinţa în substrat creativ.

Prin intermediul Potirului Sfânt şi-a imaginat şi configurat zeci de ipostaze cromatice, sugerând cu ingeniozitate şi rafinament perceperea spirituală a adevărului divin. Nu s-a cantonat în ilustrativ, supus normelor tradiţiei iconografice, ci a procedat la substituiri, folosindu-se de simbolice semne. Prin modalităţi strict plastice a conceput enigmatice stări şi ritualuri care făceau vizualizări şi trimiteri la miracolul christic. Dominator devenea un suflu de solemnitate atotcuprinzătoare, în care însemnele sacrului iradiau generos lumină tămăduitoare.

Recent, păstrîndu-se în aceeaşi arie a invocaţiilor christice, şi-a canalizat energiile creative în valorificarea imagistică a trăirilor încurajate de adoraţia Sfintei Mahrame. Din nou, modul de restituire a impactului cu universul misterului biblic, se materializează în subtile echivalenţe cromatice, de-o tulburătoare bogăţie a intonaţiilor. Acum, prioritar se insinuează catifelările diafane ale albului, permanent presărate cu caligrafii în relief, care se instituie în tandre inflorescenţe. Privindu-le ne simţim ancoraţi într-un fortifiant ocean, iradiind un aer de neîntinată puritate. Alteori, şi nu puţine la număr, transpunerile picturale înregistrează freamătul tumultuos cu explozive ardenţe, văpăi de roşu stârnind relaţii cu tensiunile unui dramatic martiraj. Nu rare sunt şi infiltrările de nocturn, iminenţa întunericului lăsând un tranşant avertisment şi îndemn de conştientizare a ireversibilei noastre treceri. Dar cele mai numeroase şi sugestive apar sonorităţile omniprezente ale galbenului aurifer, semn că totul se află sub suprema veghere a Duhului Sfânt. În fiecare imagine există un centru de interes, un axis mundi, punctat cel mai adesea de un potir, când rarefiat, când în relief, de unde se răsfiră în lateral însemnele simbolice ale crucii. Se desprinde de aici sentimentul unei permanente veneraţii care iluminează calea cunoaşterii prin revelaţie.

Pentru pictorul Ioan Şulea credinţa este un mod de viaţă, perfectată prin iubire. Confesiunile sale prin culoare, modulată cu fineţe şi har, reprezintă şoapte, tresăriri, accente, categorii ale existenţei, într-o neobosită căutare de adevăr şi certitudine.

Prof. univ. dr. Negoiţă Lăptoiu