Anchete

Când eram în anul I la Litere, scandalul legat de revista clujeană Provincia era în toi. Citeam revista deja de 4 numere şi n-aş fi crezut în ruptul capului că celebritatea ei putea să se işte cu concursul atât de generos (în agitaţia lui  patriotardă) al autorităţilor şi al unei părţi din politic. M-am trezit cu redactorii Provinciei pe post de staruri TV (unii din ei anatemizaţi cu sârguinţă, discreditaţi ş.a., după culoarea televiziunilor). Pe Caius Dobrescu, semnatar al Memorandum-ului provincial de la care pornise întreaga tărăşenie, l-am văzut atunci pentru prima oară. Era la Marius Tucă Show, acel Larry KingLive românesc la care ai mei se uitau cu religiozitate seară de seară. Damn! Îi citisem până atunci 2 articole şi multe, multe poezii. Oare ce-avea a face scriitorul, universitarul tânăr C. D. cu tabu-urile naţionale, de reuşise, alături de tot grupul de la Provincia, să ajungă în colimator şi în oprobriul (ca să folosim un termen soft) unora? Mare lucru n-am înţeles atunci – decât că intelectualii aceia clujeni (catolici, ortodocşi, unguri, români, laolaltă) voiau să împartă România într-un fel de regiuni de dezvoltare economică şi culturală, spre binele tuturor – ziceau ei. N-am prea înţeles nici ce s-a ales de proiect – Provincia s-a dovedit o efemeridă, până nu demult era încă online, o epavă plutind prin Reţea.  Avea şi situl intact, nu ştiu dacă încă şi deschis pentru comentarii. 
         Am vrut deci să risipim neînţelegerile încercând să discutăm despre fenomenul Provincia azi, despre „incidentul” de atunci, despre cum a marcat şi a rămas el în memoria noastră.  Poate că azi îl înţelegem, graţie medierii timpului, mai limpede. E posibil să fie în sfârşit delimitabil şi evaluabil coerent, fără prejudecăţi.  Dincolo de orice, Provincia şi Memorandumul au însemnat , în decembrie 2001, unul din primele contexte când s-a repus în circulaţie ideea de grup de intelectual,  ca grup de influenţă socială, politică. Un fel de „grup de presiune” , „grup de prestigiu” în formulele pe care avea să le consacre atât de inteligent (chiar dacă în vorbind despre cu totul alţii) Sorin Adam Matei, 3 ani mai târziu.


Redăm textul MEMORADUMULUI din 8 decembrie 2001 şi punem la dispoziţia tuturor linkuri către supravieţuirea online a Provinciei. Asta pentru că am avut surpriza să ni se răspundă şi cu nu cunoaştem, nu am citit. Restul răspunsurilor au fost generoase, drept care le suntem recunoscători autorilor lor şi  începem să le publicăm. Aşteptăm, desigur, alte intervenţii. Dosarele noastre sunt deschise!  (Dumitru-Mircea Buda)


Ancheta pregătită de portalul Cultura.inmures.ro se intitulează Provincia între atu-uri şi frustrări. Întrebările la care vă invităm să ne răspundeţi sunt:

1. De ce anume sunt legate, în opinia dvs., conceptele de provincie/provincialism în societatea şi cultura românească

2. Ce rol credeţi că a jucat revista Provincia, editată la Cluj, în istoria recentă a conceptului românesc de provincie?

3. Mai funcţionează astăzi, în mentalul colectiv românesc sau în dezbaterile politice, complexe de superioritate/inferioritate în raport cu ideea de provincie?

LIVIU GEORGESCU, SUA 

Conceptul de centru şi margine din planul social-cultural are îndepărtate origini în cel instinctual. Centru şi margine. Putere şi dominare. Această sintagmă înglobează o stare de spirit născută din instinctul de stăpânire, acaparare, subjugare. Din instinctul competiţiei evolutive, manifestată pe alt plan prin voinţa de putere. Cineva se vrea întotdeauna în centru, îndepărtând-i pe ceilalţi în margine. De aici toată superioritatea arogată de unii asupra altora.  
 În România acest spirit e pregnant, e poate chiar pervertit până la aroganţă. Noi în buricul lumii, ei în zdrenţele ei. Diferitele regiuni al e ţării le privesc pe celelalte cu superioritate şi, nu de puţine ori, cu dispreţ.
 În ţările occidentale există mai multe centre. Uneori în « provincie » pot exista centre mai puternice decât în capitală. E adevărat că « centrul » atrage prin putere economică, politică şi coagulare culturală. E probabil şi poate natural ca vârfurile să se aglutineze acolo. În politică e firesc ca centrul să fie acolo unde sunt factorii de decizie politică, adică în capitală. Acolo şi puterea economică e mai mare. Dar centrul cultural nu corespunde totdeauna cu cel economic şi politic.
În cultură, personalităţile dau tonul, ele fac canonul, ele creează “actul” cultural. Dacă aceste personalităţi se întâmplă să fie în provincie, atunci ele sunt un puternic centru iradiant. Nu mai contează geografia. Ele au forţa de coagulare în jurul lor a altor personalităţi, astfel întemeindu-se un adevărat centru cu influenţă şi importanţă majoră.
Există în România importante centre culturale aflate în „provincie”. Universităţi importante, reviste literare importante, cu un cuvânt greu de spus în concertul global. Din păcate mai persistă „la centru”, în viaţa de zi cu zi şi în cea cultural-politică o nuanţă de superioritate, poate derivată şi din spiritul balcanic, deşi şi în Statele Unite se poate decela o atitudine asemănătoare, dar mai atenuată. De exemplu, cei de pe coasta de nord-est îi consideră pe cei din sud sau din centrul Americii mai „săraci cu duhul”, chiar dacă nu e neapărat aşa.
În general „la centru”, pe lângă efervescenţa benignă, e şi multă zarvă, multă reclamă, nu întotdeauna acoperită de substanţă. Media, cu puterea ei diabolică şi mistificatoare (pe lângă rolul ei pozitiv, de netăgăduit) poate transforma orice în orice. Fenomene de reală importanţă şi de substanţă pot fi aruncate în penumbră. Dar tocmai acele lucruri „insignifiante” pot fi de o înaltă spiritualitate. Depinde de unde priveşti. Răsturnarea valorilor îşi face loc din ce în ce mai mult în societatea actuală. Confuzia creşte paralel cu multiplicarea instanţelor neavizate care erodează progresiv şi a scăderii responsabilităţii, paralel cu confluenţa capetelor „inteligente” care îşi dau cu presupusul despre orice, formând o magmă dătătoare de gaze nocive. Paralel cu ascensiunea în centrul atenţiei a unor modele rele. Paralel cu diluarea individului în masa informă. Paralel cu tirania gloatei. 
Kant s-a născut în Königsberg, un oraş de margine pe vremea aceea. Mai târziu a devenit capitala Prusiei de Est. După al doilea război mondial a fost anexat la  Uniunea Sovietică şi a devenit Kaliningrad. A fost populat masiv cu ruşi. Un oraş de margine a dat pe unul din cei mai importanţi filozofi. Prin Kant, el nu mai e un oraş, ci un simbol. Nu e nici în Germania, nici în Rusia, nici populat de ruşi, nici de germani, ci e un ţinut al spiritului. O margine migratoare spre un centru simbolic.  
În final ceea ce contează sunt faptele. Dacă „provincia” se distinge cu adevărat printr-o performanţă susţinută, lucrurile nu pot fi ignorate şi se impun de la sine. Şi atunci „provincia” devine „centru”.

ADINA KENEREŞ

1. Cum ştiţi, „provincie” poate exista şi ca substantiv sec, neutru. „Provincialismul” însă e o formă de minorat, slăbiciunea unei realizări care ar putea fi mai curajoase şi mai creative, dacă n-ar fi înfeudată unui conformism deopotrivă mic şi vetust. Ceea ce induce ideea că razele de lumină pleacă de la Centru şi călătoresc, uneori prea lent, pînă în teritorii îndepărtate de el, dar cert subordonate lui. Nu cred că sînt culturalul român tipic, acela care să pună buna ştampilă, resimţită de majoritate ca justă, pe aceste concepte. Am o experienţă mai deschisă şi mai destinsă a lumii decît mulţi dintre confraţii mei. Din aceeaşi pricină nu prea am ureche pentru lamentaţiile curente despre puţinătatea mijloacelor şi lipsa de orizont a provinciei - am văzut provincii fericite în alte ţări, ba chiar şi unele care se zbat de puţin timp să iasă în faţă, altele care se redescoperă după decenii de prăfuială. Faptul că ale noastre sînt adesea sinistrate, că adorm în străvechi tipare şi clocesc monştri veleitari, hrănindu-i orbeşte cu sînge proaspăt, ne e direct imputabil. Iar centrul nu-mi pare deloc racordat la lume – nici n-ar avea cum, căci nu trăieşte deocamdată în vreo formă de autonomie şi responsabilitate –, prin urmare, n-am organ nici pentru fanfaronada lui cumplit de provincială. Provincialismul lui în raport cu restul lumii civilizate n-ar avea, obiectiv vorbind, ce lecţii să dea unei provincii apte doar să-l mimeze în ce are el mai uşor de copiat. Cercul e deci cam închis.
Nu mă simt la Bucureşti în vreun centru. În urmă cu cîteva luni, m-am gîndit serios la o mutare în... provincie. Şi am dat o raită prin zisa provincie. Mai toate punctele traiului erau mai bine aspectate decît în Bucureşti. Mai puţin infrastructura profesională. Uzantă şi complicat de manevrat din Bucureşti, ea devenea de-a dreptul aleatorie cînd încercai s-o pui în mişcare din provincie. Lucrurile s-ar putea drege, teoretic, într-un an-doi – deci în vreo zece reali, de-ai noştri, mi-am zis, sperînd să mă înşel. Şi am rămas în Bucureşti. Pentru moment. 
2. Pe cînd apărea, n-am apucat să citesc decît vreo două sau trei numere, şi nici pe acelea integral. Revista mi-a făcut o foarte bună impresie, iar contondenţa româno-maghiaro-română de care-mi amintesc a avut un efect tonic asupra intelighenţiei româneşti. Evidenţele rostite de alţii au un efect înviorător ! Şi irită o siestă prea prelungită şi confortabilă. Ca de obicei, lumea pe care reuşea s-o atingă era un pic mai sus decît cea căreia ar fi fost bine să-i fie de folos – intram adică, şi cu această publicaţie, într-o sferă destul de închisă de elită. E drept însă că anumite dezbateri nu-şi pot găsi publicul decît acolo unde se află acesta – şi e normal să se pună atunci întrebarea asupra intenţiilor şi rostului lor. Eu continui să cred că lărgirea cercului prin coborîrea nivelului e benefică, iar pentru asta nu e nevoie să se ajungă la un produs de supermarket şi la « fata de la pagina 5 ». Şi, tot ca de obicei, sinistra problemă a distribuţiei a afectat şi circulaţia gazetei. Nu ştiu de ce ea a dispărut, dar m-aş bucura să reapară.


3.  O, da ! Tot ce se poate spune generic pe această temă e adevărat, din nenorocire. Merită să adăugăm şi cîteva nuanţe mai puţin obişnuite. De pildă, ruşinea « miticilor » atunci cînd sînt obligaţi să primească ardeleni în spaţii precare şi rău întreţinute, cînd nu-s de-a dreptul insalubre, în Capitală, sau jalea lor cînd nu pot face etalaj de generozitate deplină întîmpinînd  moldoveni. În provincie există şi sindromul anti-Capitală, şi încă cum ! Slugărnicia faţă de ea se manifestă precis şi organizat, milităreşte (cum se şi cade, dată fiind natura tenace a ierarhiilor), e limitată la cîteva nume, firme şi situaţii. Restul vieţii e o perpetuă răzbunare pe « ceilalţi », respectiv o veşnică judecată de apoi a propriului statut, altfel atît de blînd asumat. Totul conduce la perpetuarea în bune condiţii a unui tandem dezastruos, binecunoscut de cinci decenii. A, din adîncul injustiţiei resimţite de provinciali avem şi un capitol zdravăn de sfidări : voci care pălmuiesc Universul şi pe oricine îndrăzneşte să le ignore (de la Centru, se-nţelege, că acasă sînt vedete) ; voci care n-au folosit niciodată tabla înmulţirii, dar care ştiu « foarte bine » cum merge cultura scrisă şi ce-i interesează pe editori (profitul !), ce este o campanie de promovare, fără de care fiinţa nu există, şi ce-ar fi ei dacă produsele lor s-ar găsi în toată ţara şi dincolo de frontiere etc. Îi corespunde, fireşte, atitudinea magistrală a Centrului : nimic din ce se întîmplă în afara urbei supreme nu e destul de « vizibil » şi « semnificativ », destul de « rewarding » pentru efortul de a se apleca (tot Centrul se apleacă, ba uneori mai cere şi bani pentru asta, şi nu puţini) ; nimic nu e atît de urgent încît să nu poată aştepta, dacă nu vine din Sectorul 1 şi nimic nu poate fi « de neiertat » dacă nu are vreo implicaţie absolut personală. În fond, e vorba de exacerbări. Iar ele nu se pot şterge fără descentralizare, cu tot ce înseamnă ea. Va fi, foarte probabil, o straşnică atmosferă de gazetă Provincia atunci cînd se va ajunge şi acolo!

DIETER SCHLESAK  

1. Pentru mine din eroarea conceptului “provincia” are o valoare negativa.  Pentru mine ca meleag natal, ca un loc foarte apropiat, e un concept de rezistenţă împotriva distrugerii locului sentit înca apropiat şi plin de sens natural.  Transilvania de exemplu pentru mine e , cum am formulat-o odata în nemţeşte, “eine Provinz von Welt”.

2. Nu cred, că vreo revistă poate avea o înfluenţă asupra conceptului preconcepţional şi de fapt depăşit. Provincial a avut mereu  sensul unei minţii reduse, a unei lumi înguste.  In timpul globalizării şi distrugerii a valorilor  unui meleag natal de o viaţa trăită pe măsura umana încă, conceptul şi în occident  are un sens  mai intens pozitiv, de o oază naturală..

3. Asta nu pot să ştiu cu precizie, dar dacă e aşa, asta dovedeşte numai  îngîmfarea , mentalitatea falsă a vorbitorului, care de fapt e “provincial” în sensul vechi al cuvîntului!


ANDREI ZANCA

Provincialele O încercare de circumscriere a unei „provincii“ culturale româneşti constituie un act complex, implicând simultan şi automat un proces de decantare, care să reliefeze un anume specific. Acest lucru nu devine niciunde mai evident decât în condiţiile constituirii şi perpetuării unui fenomen cultural izolat în contextul unui meleag de alta factura naţională. Decantarea specificului românesc în acest context dobândeşte astfel un caracter simptomatic, relevând în sine un numitor comun al tuturor acestor „provincii” culturale risipite în lume. Ar fi aşadar un demers care treptat s-ar configura într-un studiu deosebit de complex al unui fenomen de o importanţă majoră şi care depăşeşte cadrul cultural, dobândind valenţele specificităţii naţionale. Şi unde s-ar putea manifesta mai nuanţat şi mai „răspicat” acest fenomen complex al specificităţii, dacă nu tocmai în aceste „insule” culturale, departe de orice influenţe conjuncturale, precum şi de afectele perturbatoare, pe care le implică în mod inerent acestea? „Provincia culturală”, iată un eufemism implicând sub un abia camuflat dispreţ o nejustificată barieră ierarhică, însă în acelaşi timp şi o tainică şi refulată nostalgie a valorii funciare nepervertite de emulaţie si de compromisul pe care aceasta îl atrage automat după sine, o anume „discretă” şi nemărturisită invidie - faţă de o anume libertate şi etică -, cu atât mai evidentă, cu cât mai „naive” sunt formele ei de manifestare genuină. Şi apoi, şi faţă de o anume incoruptibilitate, nu atât în faţa unor tentaţii sociale şi ierarhice, cât mai ales faţă de anume curente, mode şi stiluri, considerate a fi drept „indispensabile”, dacă vrei a aparţine unui centru „progresist”. O „discretă şi nemărturisită” invidie vis-à-vis de o detaşare suverană faţă de orice dictat ori sferă de influenţă, precum şi faţă de o anume „puritate” funciară a propriei fiinţe. Marile curente, şcoli, direcţii, s-au născut mai ales din astfel de impulsuri „provinciale”, ori au fost aduse / impuse de „provinciali” în centre. Centralizarea instituie în sine într-un soi de automanipulare periculoasă, o hegemonie a unei inteligenţe speculative (inerente unui proces de emulaţie şi de carierism), deseori fără acoperire ori echilibrare lăuntrică. Organizarea ierarhică de centru aduce cu sine instituirea hybrisului, a unei anume suficienţe, însă impune pe de altă parte şi o selecţie faţă de care însă, în ciuda conjuncturalului, nu se va putea „apăra” în vreme. În urma unei recente statistici, care a împărţit în tabere deosebit de agresive aria culturală pariziană, s-a constatat în mod obiectiv că mai mult de 80% din cultura dătătoare de ton din capitala Franţei se datorează unor venetici, ori unor „provinciali”, care şi-au impus şi adus cu sine provincia…Să ne gândim doar la Brâncuşi ori la Chagall, care şi-au adus şi şi-au impus fără nici un echivoc provincia în marele centru, ce-şi arogă – nu fără o certă justificare -, dreptul de-a emite atestate ale genialităţii, după care şi azi se mai perpelesc mulţi provinciali. Iar lista poate fi continuată în mod diacronic cu nenumărate descinderi „provinciale”, deseori cu urmări catastrofale pentru reprezentanţii ei, ori profilând destine dramatice şi tragice, fenomen descris deja de Balzac, ca să amintim doar pe unul din analiştii geniali ai acestui fenomen. „Provinciile” culturale româneşti din Franţa, Germania, Canada, Italia, SUA, precum şi cele din Spania, Suedia, ori Elveţia bunăoară, au impus valori universale pe care nu mai este cazul a le aminti aici. Să vorbeşti în contextul secolului 21 de provincii şi mai ales de exilaţi si autohtoni, mi se pare a fi nu atât o rafinată ierarhizare cu palide ori accentuate accente dictatoriale, de manipulare, o încremenire în proiect, vorba d-lui Liiceanu, ci mai ales reculul unor frustraţii şi invidii, a încercării de a proiecta o vină parţial nemaiconştientizată şi refulată, un fenomen pe care literatura americană – spre a da doar un exemplu – l-a depăşit de multă vreme. Un om de cultură poate depăşi spaţial graniţele ţării sale locuind în alte spaţii şi meleaguri, însă niciodată nu-şi va putea depăşi graniţele limbii natale, oricâte încercări ar face în acest sens (exemplele lui Eliade şi Cioran sunt absolut grăitoare în acest sens). O analogie necesară şi tragică în acest sens este marginalizarea tinerei generaţii (neavînd cum să deţină nici relaţiile, nici capitalul, nici poziţiile celor mai în vărstă, posesoare aşadar doar a unui  talent incontestabil şi mai ales a unei dorinţe, a unei intenţionalităţi funciarmente oneste a unor realizări necesare, şi aceasta în mai toate compartimentele), o generaţie silită fără drept de apel la compromisuri fatale, deci pervertită încă din faşă, dacă doreşte să înainteze într-un domeniu; este însă de preferat „eroarea”, rătăcirea  - în virtutea unui foc lăuntric, a unui temperament şi a unei, ba chiar şi unei  dorinţe lesne de înţeles a epatării prin referiri culturale copleşitoare, pînă la găsirea sunetului propriu -, decît cantonarea, conservatorismul unor adepţi de mult implicaţi fără de ieşire într-o subtilă erotică a corupţiei, a coteriei, a unui trafic de influenţă devastator şi care deţin în mîna lor toate atributele şi pe toţi străjerii unei culturi, fără a mai vorbi de cel mai eficace cerber: al invidiei, ca reacţie şi memento la vremurile în care au fost încă curaţi şi funciarmente nepervertiţi, aidoma acestor tineri,  nu-i aşa?  
În ceea ce priveşte scriitorii din aşa-zisul exil (deşi doar puţini se mai află în viaţă, din cei care cu adevărat s-au aflat în exil, majoritatea lor preferând a fi mai degrabă singuri printre străini, decât cu totul singuri printre ai lor), şi care continuă să scrie în limba natală, se manifestă un fenomen paradoxal: depărtarea nu diminuează ci sporeşte, limpezeşte o iubire lesne de înţeles. Aflaţi departe de conflictele deseori ridicole, cauzate de invidii mărunte, de supremaţii, de tentaţiile puterii, de mizeriile cotidiene otrăvitoare, de aura unei conştiinţe colective, care în manifestările ei morfogenetice face foarte dificilă păstrarea unei anume decenţe, demnităţi şi onestităţi, gândul majorităţii este mereu – şi implicit mai onest poate în „naivitatea” lui – cu gândul la Ţară, manifestă o perpetuă, neobosită intenţionalitate funciarmente onestă a normalizării şi umanizării unei societăţi aflate într-o evidentă criză, în prelungirea, nu-i aşa, a unei „nemărturisite iubiri”...
Dincolo de prejudecăţile care nu scot în evidenţă decât o ignoranţă totală a multor confraţi şi congeneri din Ţară, mai mult de 90% din aceşti scriitori (n.b., continuând să scrie în limba română, fapt care mai ales în cazul poeziei este lesne de înţeles, însă şi în cazul unei proze ce se doreşte a nu fi „ciuntită” din cadrul ei inspirativ: Celan: „cine scrie în două limbi, minte în una din ele”, şi aceasta o spunea un scriitor care a avut mare succes atât în limba română, în care a scris o vreme, cît şi în limba germană, ce-i era mamă şi călău deopotrivă…), duc o existenţă extrem de „decentă” din punct de vedere material. Tocmai fiindcă în dorinţa lor imperioasă de-a continua a scrie şi gândi în limba natală, nu-şi pot permit în acelaşi timp o „carieră” bănoasă, având nevoie mai ales de timpul lor individual, împărţindu-şi viaţa în munca pentru o pâine, şi munca absolut gratuită, ba încă legată şi de cheltuieli de apariţie, întru ale literaturii. Din aceşti bani munciţi din greu şi care sînt împărţiţi la limită întru cele casnice, majoritatea editorilor din Ţară au pretenţia de-a a le cere bani (continuând a fi dominaţi de prejudecata vesticului cu stare, prefăcându-se că nu observă că cealaltă categorie care a reuşit să se impună utilizând o limbă străină nu mai este interesată mai deloc de o apariţie în Ţară, acest lucru lăsându-l în seama agenţilor lor literari) pentru a le scoate propria carte. Însă şi aici, trebuie să facem o deosebire, mai sunt unii din aceşti scriitori „exilaţi” în temă cu ceea ce se întâmplă în Ţară, cu starea „publicului” de acolo. Cui li se adresează ei, adică din nou: cine este interlocutorul lor, cât de mult s-a transformat el în aceşti ani de groază şi apoi de confuzie? Nu schimbă aproape automat o limbă şi interlocutorul? Îşi supun ei opera nevoii interlocutorului? Iată de ce este nevoie de o solidaritate abolută atât în cadrul perimetrului naţional, cât şi dincolo de el, mai ales într-o... actuală Europă. În majoritatea cazurilor însă, mai există o umbră de conflict mai puţin ori mai mult manifestat între „înlăuntru şi afară”, există o anume suspiciune străbătută de ironii şi invidii de ambele părţi, există o anume „naivă” seriozitate de-o parte, „echilibrată” de o neseriozitate tinzând a deveni regulă, pe de altă parte. Legăturile şi punţile, pe care cei din afară încearcă a le stabili, se lovesc de o totală indiferenţă, dacă nu se pomeneşte şi avantajul material imediat...

DANIEL VIGHI

1. Există în moştenirea românească, şi desigur si a minorităţilor conlocuitoare, cum li se spunea pe vremuri, o dublă situare conceptuală pe care puţini o văd dar se folosesc de ea continuu şi în proporţie de masă. Din acest punct de vedere întreg mapamondul de analişti, de ştiutori şi atoateştiutori într-ale provinciei,  capitalei, periferiei, canonicului şi deconstrucţiei sînt asemenea acelui celebru negustor din Moliere care practica proza fără să ştie. Să mă explic: din punct de vedere al istoriei mentalităţii, a urbanismului, a istoriei ideilor, a sociologiei locuirii avem două paradigme simple şi clare ca un bună ziua răspicat. Avem o moştenire germană şi una franceză. Amîndouă ne-au mişcat, ne-au configurat politica şi devenirea, şi noi ne-am făcut că nu vedem asta. Putem traduce repede şi pe înţelesul tuturor ce ar fi să fie asta: paradigma germană este scoborîtoare la vremurile Ligii hanseatice, a oraşelor republici meşteşugăreşti, egale între ele şi capabile să configureze în nordul european o lume  a burgurilor descentralizate pe cale natural-istorică. Lumea micilor prinţi, a mărunţilor arhiduci, lumea principatelor în care a fost să fie, la vremurile de atunci, şi Transilvania. Principatul de pînă la venirea austriecilor în prag de secol XVIII. Această lume este moştenitoarea unei mentalităţi utilă astăzi, este lumea oraşelor burg, a cetăţilor meşteşugăreşti care se întind de la Braşov, la Cluj, de aici la Tîrgu Mureş, Sighişoara, Oradea, Arad sau Timişoara. O lume a diversităţii culturale, a identităţilor urbane şi conlocuirii. Asta pe de o parte. De cealaltă parte este altfel. Avem fii de boieri din Moldova şi Muntenia studenţi la vremea veacului romantic la Paris, masoni entuziaşti şi încrezători în destinul naţional şi centralizat simbolic după model francez, dar şi englez, rusesc sau spaniol: lumea regilor puternici, a capitalelor de unde vine tonul şi moda, lumea curţilor strălucitoare dar şi loc al marilor prefaceri istorice unde au fost adesea descăpăţînate capetele încoronate şi s-a petrecut destinul istoric al poporului în întregul său. Lumea centrului şi a provinciei. A fericirii de a sta aproape de rege şi a plictiselii de a vieţui în anonimatul din departe al lui Moş Goriot, al meşteşugarilor, al magistraţilor de provincie, al putenicilor din gubernie, lumea funcţionarilor lui Anton Pavlovici Cehov, universul sălciu al celor trei surori din capodopera cu acelaşi nume care doresc să evadeze, să ajungă la Petersburg sau măcar la Moscova. De acolo vine mîntuirea, viaţa, fericirea. În provincie se moare încet, în provincie stai ca Ion Creangă la  Borta rece, singur la stacana cu vin, şi scrii degeaba scrisori lui Mihai Eminescu să se întoarcă din capitală. De acolo de unde, vorba ceea, răsare soarele tuturor românilor. Eu îmi doresc să nu am frustrări împotriva capitalei, să o privesc ca pe o necesitate administrativă, mi-aş dori să am în raport cu aceasta un feeling americănesc sau măcar nemţesc. Capitala ca necesitate administrativă şi nu ca izvor al culturii şi al fericirii paradisiace. Aş vrea o descentralizare mai ales culturală. Îmi doresc şi una administrativă, îmi doresc capitale regionale, vreau provincii istorice dar dacă nu e suport cultural pe măsura centrului nu avem nimic.

2. Rolul revistei a fost important deoarece am început noi atunci, în paginile ei, o analiză a rădăcinilor istorice, culturale şi sociale ale provinciilor unei Românii bogate prin diversităţi istorice pe care le desconsiderăm cu naivitatea unui prunc care se joacă cu un inel de aur şi-l aruncă în canalul de la stradă, aşa din joacă. Imi amintesc ce spunea în anul în care a funcţionat revista Guszti Molnar despre faptul că ar fi bine ca Ungaria să aibe asemenea moşteniri istorice bogate pe provincii, cum are Românica : de la tătarii din Dobrogea la bulgarii catolici (foşti eretici bogomili) din Vinga în Banat şi de aici aiurea, oriunde, spre huţulii maramureşeni. O lume bogată pe care o aruncăm la canal, aşa ca să ne jucăm un pic de-a ratarea şanselor în numele a ceva pe care nu-l mai pune nici dracu’ în primejdie, adică unitatea centralizată şi foarte băţoasă de care vom avea parte în veci de veci pururea.

3. În dezbaterile politice există de toate : superiorităţi, inferiorităţi, mediocrităţi, hărnicii care ascund spaime de gol identitar, frustrări. Toţi ne zbatem a proasta în loc să ne mai şi hodinim un picuţ, vorba vecinului meu care se miră de broasca mea ţestoasă Florica pe care am pus-o la hibernat în curte peste iarnă şi vecinul Macek, pensionist taximetrist care a mînuit pe vremuri volanul la Volga la primu’ secretar de regiune mă întreabă de fiecare dată cînd ne întîlnim pe stradă după masa, pe cînd dumnealui merge să cumpere un deţ de secărică, atunci mă întreabă dacă Florica tot se hodineşte, chiar şi acu la sfîrşit de martie. Oare n-o fi murit, vecine, mă întreabă şi cam la fel ca el zic şi eu : oare n-o fi murit moştenirea asta. O fi vrei iluzie, o stafie a ceva care nici măcar nu mai hibernează şi noi geaba ne tot silim să credem că vine învierea. Dacă mă uit roată chiar că-mi vine să zic că nu mai e nimic, totul e cam ca la Bucale, ca să zic aşa !

Liviu Antonesei

Trăiesc într-o lume cu centrul pretutindeni şi fără circumferinţă! - Sînt legate, fără îndoială, de sistemul hipercentralizat al administraţiei româneşti moderne, adoptat încă de la început, pe filieră franceză. Acesta nu este cel mai eficient mod de organizare teritorială, fapt dovedit între altele şi de fenomenul de descentralizare ce se petrece în Franţa în ultimele decenii. Istoria comparată şi analiza de stuctură comparată că sînt mai eficiente statele puternic descentralizate, chiar federale. La noi, procesul este încă incipient şi se desfăşoară lent şi cu sincope. Probabil, asta se datorează unor spaime sociale difuze, adesea induse politic-intelectual, caracteristice pentru ţările care au cunoscut o unificare tîrzie, cum este şi România. Cît despre federalizare aici, nici nu se poate vorbi că imediat eşti taxat drept “vîndut ungurilor”, ruşilor, basarabenilor ş. a. m. d. Nu mă îndoiesc că dacă am fi urmat un model mai puţin centralizat, împrumutînd ceva de la nemţi sau austrieci, performanţele noastre globale ar fi fost mult mai bune – în toate domeniile, de la agricultură la cultură, ca să acopăr cumva întreg spectrul social. - Cred că revista Provincia a fost una din cele mai interesante reviste de idei, chiar de “idei practice” apărute în România post-decembristă. Am citit-o constant, am şi acum întreaga colecţie depozitată, arhivată, iar în biblioteca mea de acasă antologiile Provincia 2000, 2001 şi 2002 stau la loc de cinste, adică foarte la îndemîna mea cînd am nevoie să le consult. Regret că acest proiect, atît de interesant şi util pentru stimularea dezbaterii într-un domeniu atît de important, n-a continuat.
- De bună seamă că mai funcţionează, devreme ce mentalităţile se schimbă mai greu decît legile şi instituţiile! Iată, dumneavoastră, ardelenii, vă plîngeţi de “mitici”, că pun mîna pe tot, de la funcţii de răspundere la resurse, deşi acum avem premier de la Cluj, care este şi oraşul care continuă, chiar şi pe vremuri de criză, să atragă cei mai mulţi investitori! Iar secuimea luptă pentru autonomie, deşi primeşte de la “centru” mai mult decît trimite acolo! Nu glumesc, mă refer la cifre exacte! Aşa că şi “miticii” se plîng de lipsa de recunoştinţă! De bună seamă însă, că “centralii” vor avea mereu un complex de superioritate, că e în firea lucrurilor, iar “provincialii” vor fi aşa cîtă vreme se vor recunoaşte ei ca atare. Ce vreau sa spun? Că toate complexele sînt, înainte de toate, mai întîi în mintea celor complexaţi! Eu, de-o pildă, nu mă simt în niciun sens complexat, nu pentru că se întîmplă să vieţuiesc în “capitala culturală a României” – că nu mai e de multă vreme aşa ceva, de va fi fost vreodată! – ci, pur şi simplu, pentru că, beneficiind de actualele mijloace de comunicare şi călătorind enorm, mă simt oarecum “delocalizat”. În fond, cei care ne dăm seama trăim într-o lume cu centrul pretutindeni şi fără circumferinţă. La fel trăiesc şi cei care nu-şi dau seama, ca Monsieur Jourdain, dar e spre paguba lor, că nu se pot elibera de complexe!

Autor: Dumitru-Mircea Buda